Quo vadis România

Quo vadis România?!

De mai bine de 19 ani ne tot întrebãm încotro se îndreaptã România cu noi toţi,.şi tot de 19 ani nimeni nu riscã un rãspuns. De fapt se-ndreaptã România în vreo direcţie? Nu cumva ne tot învârtim în jurul cozii? Al unei cozi pe care nu am fost în stare, sau nu s-a vrut, s-o scurtãm la timp? Are mãcar la acestã datã România o direcţie? Şi dacã are, ştie cineva care ar fi aceea? Înspre ce ne îndreptãm? Vom încerca în cele ce urmeazã sã gãsim împreunã rãspunsurile acestor întrebãri. Oricare ar fi acelea

Remember
Greu. Extrem de greu, România, mai ales cea profundã, reuşeşte sã se vindece de efectele infernului roşu, ori de apucãturile acelei epoci..Aproape cã nu a existat pas fãcut în toţi aceşti ani, care sã nu fi însemnat o poticneanealã. Totul a fost un "cadril" securisto-comunist, “jucat” de câţiva, cu românii, cu soarta românilor, dupã o “partitură” elaborată în laboratoarele fostei nomenclature, ale fostei Securăţi şi ale KGB.. Iată pentru ce vom trece în revistă câteva din „marile manevre” trăite pe viu de cetăţenii României..
*-Transformarea FSN în partid, deşi promisiunea lui Iliescu, era ca FSN să se dizolve;
*-Manifestările din Piaţa Universităţii, cunoscute drept “Golaniada”;
*- Mineriada din 13-15 iunie 1990, pentru dislocarea manifestanţilor;
*-Candidatura lui Iliescu la primele aşa zise alegeri libere de după evenimentele din decembrie ’89;
*-A urmat întregul cortegiu de mineriade, fără ca autorităţile să-i poată clinti “luceafărului huile”, Miron Cozma, un fir de păr măcar, timp de-aproape 10 ani.
Acele vizite ale hoardelor de “mineri” în Capitală au întors România cu peste 50 de ani în urmă., făcând-o să piardă tot capitalul de simpatie câştigat în zilele Revoluţiei. Pentru toate acele adevărate dezastre nu a “plătit” încă nimeni pe măsura deficitului de imagine creat României dincolo de frontiere. Nici măcar cel numit “luceafărul huilei”.
*-Au urmat alegerile din’92, fixate parcă anume în ziua de “Duminica Orbului”. Alegeri în care 88% dintre români au votat un singur candidat la Preşedinţie, pe Ion Iliescu.Un Iliescu pe care argeşenii l-au idolatrizat. Şi aceasta, dacă ar fi să ne-amintim doar de una dintre vizitele sale în Argeş, când “norodul” adunat în Piaţa Prefecturi striga din toţi rărunchii: “Iliescu-apare/ Soarele răsare”. După aproape trei mandate de şef al statului, a urmat şi căderea în dizgraţia majorităţii românilor, pentru ca după numai câţva ani să intre şi în dizgraţia propriului partid
*-Între timp FSN –ul lui Iliescu făcuse deja mai multe “aripioare”, transformate în tot atâtea partide “nou-nouţe”.
*-Prima aripă desprinsă din marele FSN a fost PD-ul, ruptura provocând-o nimeni altul decât…Petre Roman, cel supranumit “Petrică Flanelă Roşie” sau “Dom’ Pedro”. Omul care a reuşit să le facă pe fetele de la APACA să nu-şi mai dorească nici măcar salarii în valută, ci doar pe Roman să le-o…tragă…. Şi tot Roman a reuşit să-l determine pe Sergiu Cunescu să-i dea la cheie PSDR-ul (Partidul Social Democrat Român), unul dintre cele trei partide istorice ale României interbelice.
*-Numai că Dom Pedro a fost urmat în USD (Uniunea Social-Democrată), noul partid creat de-acesta şi de către Traian Băsescu, cel care avea peste numai câţiva ani să-l debarce şi Roman de la şefia, USD, creând PD-ul.
*-Şi a urmat a doua ruptură a FSN, noul partid numindu-se ApR, sau “Partidul Coloneilor”, avându-i ca lideri pe Teodor Meleşcanu şi Mircea Coşa. Un partid, cu o existenţă efemeră, care a rezistat pe eşichierul politic dâmboviţean, un anotomp sau două, la scurt timp ApR, dezintegrându-se, pentru a fi mai apoi absorbit de…PNL.
*- De un PNL care spre deosibire de FSN tocmai începea să se coaguleze, adunându-şi mai întâi “aripioarele” PNL Câmpeanu, şi PNL Patriciu., acestea fiind urmate de PAC (Partidul Alainţei Civice), condus de Nicolae Manolescu..
*-În anul de graţie 1996, “boborul” l-a abandonat pe Iliescu şi PDSR-ul său, e drept, pentru numai patru ani, pentru a aduce la Putere CDR-ul, care era o coaliţie formată din partidele PNŢ-CD, PNL, USD, UFD, PAC şi Societatea Civilă, reprezentată de A.C.(Alianţa Civică). Până şi “locatarul” de la Cotroceni, care se credea veşnic a fost schiambat cu Emil Constantinescu. Anii 1996-2000 au fost poate singura perioadă de după 1989 de un anume tip de reconstrucţie a ţării. A fost perioada în care au fost luate câteva dintre deciziile cele mai importante pentru România, mai ales în plan extern, privind partenerii, alianţele externe şi partenieriatele, mai ales cele cu NATO. Atunci au fost luate cele mai curajoase decizii, cum a fost interzicerea folosirii spaţiului aerian al României de către armata rusă, pentru a interveni în războiul din fosta Iugoslavie, de partea Serbiei. Tot atunci s-a stabilit, sperăm definitiv, aderarea la NATO, şi au fost începute primele demersuri, e drept, timide, pentru aderarea la UE. Parioada respectivă a fost marcată mai ales de refacerea imaginii României pe plan extern şi recăpătarea încrederii democraţiilor occidentale în România, ca partener economic şi politic de încredere. Din perioada respectivă încep practic adevăratele investiţii în România. Cu toate acestea, nici Regimul Constantinescu nu a fost ocolit de mineriade, “luceafărul huilei” intenţionând în mai multe rânduri să ajungă din nou în Capitală. A fost oprit însă la timp, deşi a repurtat o victorie la Stoieneşti, totul finalizându-se cu “Pacea de la Cozia”, semnată de premierul de-atunci, Radu Vasile cu Miron Cozma. Au existat însă deosebiri fundamentale între mineriadele din timpul Regimului Iliescu şi cele de sub Regimul Constantinescu. Dacă năvălirea hoardelor de “mineri” în Bucureştiul de sub Regimul Iliescu avea scopul precis de-ai întări şi apăra Regimul, mineriadele din timpul lui Constantinescu au avut mernirea de a destabiliza Regimul şi guvernarea cederistă, de a arăta lumii că România este un stat neguvernabil. Un alt scop al mineriadelor din timpul guvenării CDR a fost şi acela de a întârzia restructurările în economiei, a privatizărilor ce trebuiau făcute, pentru degrevarea statului de partea de industrie neperformantă, de “găurile negre” din industria şi economia de comandă.. Trebuie precizat un fapt poate mai grav decât mineriadele şi anume că în 1996, când CDR a preluat Puterea, în visteria statului se mai gaseau doar 450 milioane USD. Atât lăsase fosta guvernere PDSR, cu Nicolae Văcăroiu în fruntea Executivului. Datorită lipsei acute de devize, România a fost de cel puţin trei- patru ori la un pas de colaps, la un pas de a intra în imposibiltate de plăţi. Şi notele de plată ale guvernării Văcăroiu nu mai conteau să vină. Rmânia a fost însă de fiecare dată salvată de la “albanizare” sau “bulgarizare” către de Mugur Isărescu, mai întâi în calitatea de guvernatorul al BNR şi mai apoi (după debarcarea lui Radu Vasile), în calitatea de prim ministru. În acea perioadă au fost practic, puse bazele economiei de piaţă, prin îmblânzirea inflaţiei şi începerea creşterii sănătoase a ecomiei. A fost astfel obţinută ieşirea din “zona gri”, reducerea ratei inflaţiei de la 220%, la sub 15% şi stocarea la sfârşitul guverării CDR a peste 6 miliarde USD. Tot atunci, au început şi marile privatizări, printre primele fiind cea a “Daciei” cu “Renault” şi a “Romtelecom” cu grecii de la OTE. Sfârşitul acelei guvernări a coincis însă cu două dintre cele mai răsunătoare falimente: căderea FNI şi falimentul “Bancorex”. Amândouă falimentele au fost pregătite de “specialiştii” opoziţiei PSD-iste în “laboratoarele” fostei Securităţi. Cu cele două falimente, ca două “pietre de moară” de gâtul oricărei guvernării, nu avea cum să ducă decât la pierderea alegerilor. Ceea ce s-a întâmplat şi cu CDR, care a pierdut scrutinul din 2000, creând astfel cale liberă PDSR-ului să revină la Putere. De la acea dată Romania intră într-o cu totul altă conjunctură social-politică şi economică atât internă, cât şi internaţională. În plan economic se dovedise că inflaţia putea fi ţinută-n frâu, la fel şi economia subterană, putea fi controlată, Exista de asemenea destulă rezervă valutară, iar în plan extern, România recâştigase aproape tot deficitul de imagine şi de credibilitate, pierdute în primii ani de după evenimentele din decembrie ’89.

Marele jaf şi tunurile de miliarde de dolari, mascate sub tot felul de moşteniri de la “mătuşile Tamara”!

La încheierea mandatului, Emil Constantinescu a făcut două declaraţii cel puţin şocante: *-“Nu am fost lăsat să-mi duc la bun sfârşit programul de guvernare de structurile fostei Securităţi” şi…
*- “Nu prea mai este mare lucru de furat în România”!
Dacă în ceea ce afirmase în prima dintre declaraţii, Emil Constantinescu avea perfectă dreptate, în cazul celei de-a doua declaraţii, fostul şef de stat avea să se înşele amarnic. Marele jaf şi tunurile de miliarde de dolari, mascate de tot felul de “moşteniri” de la “mătuşile Tamara” ale mai tuturor PSD-iştilor, abia avea să-nceapă, odată cu revenirea la Putere a PDSR-ului, rebotezat în PSD. Astfel, după instalarea la Cotroceni a aceluiaşi Iliescu, în fruntea Guvernului PSD a fost “uns” Adrian Năstase. Aceluiaşi Năstase i-a fost încredinţată şi şefia partidului aflat la guvernare. O asemenea concentrare de putere, în mâinile unei singure persoane nu mai avusese loc de pe vreamea lui Ceauşescu Deosebirea dintre cei doi era aceea că spre deosebire de Năstase, lui Ceauşescu îi trebuiseră de cinci sau chiar şase ori mai mulţi ani decât lui Adiţă, pentru a atinge acumulările acestuai Şi toate acestea sub privirile îngăduitoare ale loacatarului de la Cotroceni. Sub guverenarea Năstase, au fost privatizaţi mastodonţii economiei româneşti: Sidex Galaţi, SNP Petrom şi “Aro” Câmpulung. Iar Adrian Năstase s-a ales cu o moşteniri de la “Mătuşa Tamara”.şi cu un ditamai bloc în Zambaccian. Pentru toate jafurile şi moştenirile “mătuşii Tamara”, în 2004, Năstase şi ai lui au fost aruncaţi de români la coşul istoriei., fiind adusă la Putere Alianţa Dreptate şi Adevăr (D.A.), formată din PD şi PNL, la Cotroceni a ajuns Traian Băsescu, iar în fruntea executivului Călin Popescu Tăricianu. “Mariajul” D.A.nu a durat însă nici şase luni, după care s-a ales praful. În bătălia dintre palatele Cotroceni şi Victoriei, a fost sacrificat aproape totul, dar mai ales oportunităţile românilor şi puţin a lipsit să fie sacrificată şi aderarea României la UE. Ultimele evenimente derulate pe scena politică dâmboviţeană vin o dată în plus şi dovedesc justeţea întrebărilor noastre nu numai arzătoare, ci şi cât se poate de legitime: România încotro? Unul dintre cele mai importante ministere, cel al Justiţiei a stat fără titular de-aproape două luni. Iar Traian Băsescu a semnat trimiterea la Parchet a nu mai puţin de opt foşti înalţi demnitari, printre care: Adrian Năstase, Miron Mitrea, fostul ministru al Justiţiei, Chioariu, Păcuraru, ex- ministrul M.S.S., dar Decebal Traian Remeş, ministrul “caltaboş”, precum şi pe fostul ministru al Economiei, “conservatorul” şi controversatul Sereş. Dintre toţi aceştia, niciunul nu a ajuns în faţa Instanţelor, cercetările procurilor DIICOT sau DNA dovindind, ori că sunt nişte incompetenţi, ori că acţiunile preşedintelui au avut doar menirea destabilizării Cabinetului Tăriceanu, pe de-oparte, şi mult, poate prea mult populism, pe de-altă parte.
Ştefan Dumitru Afrimescu

Va urma!