Locuitor al propriei sale patrii-stefan dumitru afrimescu- de Marian Barbu

..de un mod similar de oficiere a poeziei unui discurs în versete de prozã poematicã. Dificultatea a stat întotdeauna în analiza nuantelor de fond si în existenta tutelarã a predecesorilor români importanti.
Reflexul declinabil proxim pentru ermetism, la noi, rãmâne Ion Barbu (mai putin contextul universal - St. Mallarmé, P. Valéry, G. Ungaretti), iar pentru vituperatia grindinoasã ca reactie a unui suflet primar strivit de materie, Tudor Arghezi.
Cert este cã în momentele în care Stefan Dumitru Afrimescu a frecventat cenaclul lui Cezar Ivãnescu, Numele poetului, tinerimea constientiza explicit, gratie amfitrionului, si pe Saint-John Perse, si pe Lautréamont.
Reducând proportiile la scarã, coincidentele biografice spun uneori mai mult decât lecturile. Dacã Saint-John Perse si-a impus o tãcere poeticã de douãzeci de ani, Stefan Dumitru Afrimescu tace editorial douãzeci de ani.
Dupã publicarea în volumul colectiv În acest lung asediu a versurilor selectate în urma unui concurs de debut organizat de Editura Albatros (1982), Stefan Dumitru Afrimescu publicã versuri în revistele literare Luceafãrul, Arges, Flacãra si Tomis. Dar aparitia unui nou volum de versuri se produce de-abia în 2002, la Editura AMB Bucuresti, cu volumul de versuri No man’s patria.
Poetul este si autorul unei cantitãti apreciabile de manuscrise din care a lecturat la Clubul scriitorilor, lucru care probeazã indubitabil cã a scris masiv poezie si nu s-a trezit peste noapte victimã a incontinentelor de sugestie paranormalã.
Cele 71 de poezii adunate în volum trebuie sã fie citite ca secvente ale aceluiasi poem. Atât atmosfera cenaclistã bucuresteanã (cu totul exceptionalã sub auspiciile poetului Cezar Ivãnescu), cât si modelul activ intrat în poezie (Saint-John Perse) au consolidat fascinatia pentru acest mod de concepere a poemului în poem, ca succesiune de structuri închis/deschise. Scrierea lacunarã (întreruptã) face loc unui spatiu enigmatic si intermediar de tranzitivitate.
Întrebuintarea obsesivã a conjunctiilor simple „iar”, „si” (marcã a coordonãrilor copulative) la începutul fiecãrui fragment poetic ce urmeazã unei structuri poematice nedefinite este argumentul cel mai simplu cã la nivelul intentiei suflul este unic, indicându-ni-se continuitatea.
Mã voi opri la douã fragmente ilustrative prin ele însele prin raportarea la un acum etern care îl cuprinde pe un atunci („illo tempore”) nedefinit, vag, într-o ramificatie simultanã - Si voi zodii, pag. 34, si Si pânã unde mergeati, pag. 35 - pe care le voi reproduce unul dupã altul, pentru a face pregnantã continuitatea discursului: „Si voi zodii/(din care slãvi cãzute?)/mai complotati si azi,/arãtându-i calea întoarcerii... (pag. 34). „Si pânã unde mergeati/în depãrtarea voastrã,/de-i mai dati si acum nopti de visat,/pânã la pierderea definitivã/a visului?/Pânã la viatã” (pag. 35).
Enuntul se concentreazã eliptic progresiv, substantivul subiectivizat „(voi) zodii” concretizat la pag. 34 fiind evitat, subînteles (amânat) la pag. 35, în care are continuarea organicã.
Aerul impersonal si ermetic este efectul pe care îl produce estomparea circumstantierilor. Întrebãrile firesti sunt „voi, zodii” (care zodii?), împotriva cui? („complotati”), cui? („mai dati nopti de visat”). Evident, toate zodiile sub care este asezat un om permanent, transindividual. Acesta este locuit de multitudinea eu-rilor, este punctul celei mai înalte convergente pentru insul (eu/tu) si umanitatea vremelnicã (noi/voi).
Substituindu-se acestuia, poetul întrebuinteazã cu o ambiguitate deliberatã, în acelasi timp, registrul înalt si registrul grav de personalizare, asigurându-si echidistanta vocii, „obiectivitatea” gestului.
Aceluiasi regim elastic i se aplicã statutul privilegiat de precizie sintacticã în locomotia textului, în cadrul modurilor personale (predicative) acceptându-se la nivelul unitãtilor concomitenta timpilor.
Economia lacunarã a secventelor poetice, subliniatã de suspensiile ortografice, se închide când si când, aparent, cu un verb la mod nepersonal (nepredicativ), pregãtind transportarea sensului pentru secventa urmãtoare. Nu ne vom afla aproape niciodatã în fata unei concluzii, ci a unei stãri, împrejurãri, suferinte cu un scop, provenientã sau destinatie genericã.
Geografia se insinueazã mitic abstractã (elementarã). Omul se aflã într-un exil perpetuu si un somn perpetuu,...

(continuare în pagina 10)



Lector

Marian BARBU

Locuitor al propriei sale patrii - Stefan Dumitru Afrimescu

(urmare din pagina 9)

oscilatie primordialã reluatã ciclic, între o vinã terifiantã si o inocentã pe care si-o ignorã. Universul nu are puncte cardinale. Este un loc devastat de absentã, iar ca expresie a libertãtii absolute o necontenitã parcurgere confiscatã eternului „proscris al cerului”: „O, da, plecau si ploile/si-ti luau cu ele drumul/cu amândouã capetele-noapte” (pag. 62).
De la pag. 57 la pag. 64 este introdus motivul ploilor. Desi acest lucru aminteste în continuare de Saint-John Perse, acele seismografice ale poeziei lui Stefan Dumitru Afrimescu se abat de la grafia amplã, abrupt grandioasã datã de miscarea modelului initial - euforie si elogiu necontenit - trasând sceptic liniar permanenta regresiunii cosmice (pag. 68 si 69): „iar tu plecai sã însãmântezi marea/si-n zori vei gãsi, în larg,/pe linia orizontului,/aurora trasã pe roatã/si pãmântul pe nicãieri,/retras dintr-o datã...//Incertitudine, prefãcutã pasãre,/zise profetul, puii tãi/ridicarã cuib curajului meu/tocmai rugul acesta!“
Ipostazele Poet/Profet/Sacerdot/Print sunt fete ale aceleiasi hierofanii care nu are aderentã la o umanitate recluzionarã, înstrãinatã în istorie: „Întors profetul te gãsi/organizat în ginti si adunat/în hoarde, vulucit la intrarea/în istorie, asemenea unei turme...”
Sau: „Fugari voi, si voi fãrã chipuri,/care alergati la hotarele noptii./Mimi ai istoriei (...)”.
Sau: „Erau în lume mari pofte/stârnite si stranii dorinte./Locuri anume de-nvrãjbire/si de ocarã. Si acestea nu erau/în sufletul tãu? Atunci unde?/Si nu tu erai cel scos la mezat?/Nu tie îti erau pregãtite dezastrele?/Nu pe spinarea ta erau/dezbãtute marile teme... la care/tu n-ai avut niciodatã acces?!/Si cui erau promulgate, dacã nu tie,/marile edicte si legi? Iar tu îti pierdusei pânã si glasul./Sau îti devenise cel mai trist instrument...”
Oricum, ni se sugereazã faptul cã întemeierea în istorie nu este o solutie, istoria devenind fatalmente un teatru de disputã a puterii.
Schimbarea sistematicã a directiei retorice sugereazã cã nici prezentul, vãzut ca popas într-un timp nedeterminat si care scapã întelegerii, nu este ocolit de furia ucigãtoare a acestei dispute.
De la Plaut, prin Hobbes si Bacon, ni se semnaleazã deteriorarea naturii inocente, a omului iesit din starea de gratie (homo homini lupus). La Stefan Dumitru Afrimescu el devine „semen cumplit”, „dintotdeauna cumplit”, rod al slãbiciunii inerente a conditiei umane.
Insistentele (putine) functioneazã, în schimb, în decorul aceleiasi geografii vagi, elementare: „Erau forte mai mari decât ale omului,/care atâtau noaptea” (pag. 33). Sau: „Erau mari forte în miscare/pe fata pãmântului si toate/în risipire si-n cãutare...” (pag. 41). „Pãmântul fu gãsit fãrã noimã/si sevele-n rãtãcire. Izvoarele/se-napoiau în izvoare, mãri/pãrãseau tãrmuri, pustiind largul...” (pag. 48).
Tentatiile sunt escatologice. Poetul ca erou civilizator are si vocatii samanice (prin arta sa), dar neputând concilia elementele si oamenii, nu poate întemeia mitul ca paradigmã esentialã.
Succesiunea marilor cicluri (început/sfârsit - sfârsit/început) poate propune omului, dupã diluvii, amintirea nebulosului sãu început, intrarea în permanentul exil, el însusi fragment al unei „realitãti” totale pe care încearcã sã o refacã devenind arca pe care urcã „într-o noapte/pãmântul cu viatã cu tot”. Ultimul termen al conditiei sale pare a fi conditia eroului, parcurgerea, cãlãtoria. Odiseea unui erou-poet „bolnav de singurãtate”, în cãutarea unui pãmânt imaginar.
Stefan Dumitru Afrimescu este si autorul unor haiku-uri admirabile.
Acest taciturn cu barbã si ochelari, a cãrui morocãnosenie trece cu usurintã timiditate, este si un ziarist interesat de proportiile exacte de alb si negru pe care le oferã împrejurãrile discutabile ale vietii. Om al opiniilor nete, forta sa este si slãbiciunea sa socialã.
Fanatic al reportofonului si plaivazului, debuteazã cu un volum de versuri care propune si un poet care are categoric ceva de spus.
Un consilier de carte bun si fonduri pentru editare - de ce nu Centrul Cultural, într-o serie Destin, la Editura Paralela 45, alãturi de condeieri încã nepublicati - l-ar scoate definitiv din spaimele si „butaforia” tirajului.