miercuri, 30 mai 2012

DNA...

DNA: „Năstase l-a sunat pe Grăjdan la 5 dimineaţa, în ziua când ISC s-a retras din dosarul Trofeul Calităţii”! Surpriză azi în timpul şedinţei în care Adrian Năstase este judecat în dosarul "Trofeiul Calităţii". În timpul şedinţei de judecată în care fostul premier Adrian Năstase contestă condamnarea la 2 ani de închisoare, procurorul DNA i-a cerut preşedinţiei Înaltei Curţi să îl intrebe pe Năstase dacă a discutat telefonic cu fostul şef al Inspectoratului de Stat în Construcţii, Constantin Grăjdan, pe 22 mai, la ora 5 dimineaţa. În ziua respectivă, câteva ore mai târziu, Grăjdan a trimis o adresă Înaltei Curţi prin care retrăgea ISC ca parte civilă din dosar, gest pentru care premierul Victor Ponta l-a demis ulterior. DNA dă astfel de înţeles că are o interceptare cu discuţia telefonică dintre Năstase şi Grăjdan Avocaţii fostului premier au protestat vehement, cerând instanţei să nu consemneze întrebarea procurorului, pentru că interceptarea nu este probă în dosar. Procurorul DNA a depus în instanţă două acte prin care dovedeşte că Adrian Năstase a fost interceptat discutând la 5 dimineaţa cu Constantin Grăjdan. Adrian Năstase a susţinut anterior, în şedinţa de azi, că nu a discutat nimic cu Grăjdan legat de acest dosar. "Am discutat cu el felul în care trebuie construite noile instituţii ale ţării, la fel cum am făcut şi cu alţii. Pe domnul Grajdan l-am cunoscut în ultimii 2 ani, în cadrul departamentelor de specialitate ale PSD. El este membru PSD şi unul dintre oamenii activi în departamente. În această calitate mă întâlnesc cu el în fiecare joi în cadrul şedinţelor departamentelor în Consiliul Naţional al PSD, unde participă 100 de oameni", a declarat Năstase în faţa instanţei, întrebat fiind de către procuror dacă îl cunoaşte pe Grăjdan. Păi, în această situaţie nu mai ştim ce alte dovezi mai trebuiesc produse. Avocatul lui Năstae: „Un telefon dat din partea unei persoane interesate nu scapă neascultat”! "Dumneavoastră credeţi că vreun telefon din partea unor persoane interesate de acest dosar scapă neascultat? Este o copilărie!", a reacţionat avocatul lui Adrian Năstase, Lucian Bolcaş, după ce a fost întrebat de jurnalişti de telefonul pe care fostul premier l-a dat, pe 22 mai, la ora 5 dimineaţa, fostului şef al ISC, Constantin Grăjdan. "Bătrâna securitate este mic copil pe lângă ce se întâmplă astăzi", a mai spus Bolcaş, miercuri dimineaţă, la recursul dosarului Trofeul Calităţii. Năstase: „Instanţa de fond s-a comportat ca o instanţă politică, interzicându-mi lucruri fireşti”! Adrian Năstase a declarat, miercuri, în faţa magistraţilor, că instanţa care l-a condamnat în dosarul "Trofeul calităţii" s-a comportat ca o instanţă politică, "cu o judecată politică", atunci când a susţinut că trebuie înlăturat temporar din societate şi că este personificarea corupţiei. Magistraţii instanţei supreme au reluat, miercuri, discuţiile în dosarul în care Adrian Năstase şi celelalte persoane acuzate au contestat condamnările primite. Instanţa a respins o cerere făcută de avocaţii apărării, după care a trecut la audierea inculpaţilor din dosar, primul audiat de cei cinci judecători fiind Adrian Năstase. Fostul premier le-a prezentat judecătorilor obiecţiunile sale în legătură cu motivarea sentinţei completului de trei judecători de la aceeaşi instanţă, prin care a fost condamnat de doi dintre aceştia la doi ani de închisoare cu executare. Cele mai virulente critici au fost la adresa afirmaţiilor celor doi judecători care l-au condamnat şi care arătau în motivare că Adrian Năstase ar trebui înlăturat "temporar" din societate şi că acesta reprezintă personificarea corupţiei din România la nivelul anului 2004. "Judecătorii fondului au acţionat ca o instanţă politică, cu o judecată politică, atunci când au făcut afirmaţiile că Adrian Năstase trebuie înlăturat temporar din societate sau că Adrian Năstase reprezintă personificarea corupţiei din România la acea vreme, şi asta cu atât mai mult cu cât vine din partea a doar doi judecători, din care unul este venit direct de la DNA", le-a arătat Năstase judecătorilor. Adrian Năstase a mai arătat că instanţa de trei judecători de la fond a denaturat depoziţiile a doi martori, respectiv Nistorescu şi Ganea, şi că a interpretat eronat noţiunea de folos material în legătură cu acuzaţia care i se aduce. Totodată, Adrian Năstase a spus că deşi instanţa de fond recunoaşte în motivare că nu există probe directe privind acuzaţiile aduse lui, nu a dovedit şi nu a argumentat pe deplin decizia condamnării sale. Adrian Năstase a mai criticat faptul că instanţa de fond a dorit să audieze peste 750 de martori ai acuzaţii, iar în schimb în cazul lui a decis audierea doar a cinci martori din cei peste 90 propuşi, cu motivarea că doar cei cinci ar putea face referiri directe legate de acuzaţii, iar ceilalţi s-ar abate de la obiectul şi infracţiunile din dosar. "Mi se pare anormal ca instanţa fondului să admită peste 900 de martori, iar mie doar cinci, cu menţiunea în motivare că a admis doar în parte cererea mea. Din cei peste 900 de martori au fost audiaţi efectiv 767, în vreme ce din 92 de martori ai mei, doar cinci. Respingerea acestei probe cerute de mine s-a făcut prin prisma faptului că dovedirea vinovăţiei s-a făcut cu rapoarte de constatare, cu documente şi cu alte înscrisuri şi că probele testimoniale se îndepărtează de la probatoriu. Niciun document nu vizează în mod direct o faptă directă ce-mi este imputată şi în ceea ce mă priveşte", a arătat Năstase. El a mai spus că dosarul a fost făcut la comandă politică, acuzaţiile sunt nefondate, la fel ca şi probatoriul, şi că s-a dorit cu orice preţ înlăturarea sa din viaţa politică, fiind ţinut ocupat cu dosarele penale. Pe parcursul audierii, preşedintele completului de cinci judecători, Livia Stanciu, i-a interzis de mai multe ori lui Năstase să repete unele referiri care le-a făcut şi în declaraţia dată în prima fază a procesului, arătând că la acest moment, în faza recursului, el trebuie să se refere strict la obicţiunile avute împotriva deciziei instanţei de fond. Preşedintele instanţei supreme, Livia Stanciu, i-a luat de la multe ori cuvântului lui Adrian Năstase, iar în replică i-a citit acestuia pasaje întregi din declaraţia dată la completul de trei judecători, ce erau aproape asemănătoare cu ceea ce Năstase a susţinut azi, miercuri, 30 mai 2012 în sala de judecată. „Maurul” Grăjdan şi-a făcut datoria, „maurul” (Grăjdan) poate să plece! Instanţa urmează să ia în discuţie şi adresa Inspectoratului de Stat în Construcţii (ISC) transmisă luni, prin care instituţia cere anularea documentului semnate de fostul şef Constantin Adrian Balaban-Grăjdan şi reintroducerea ISC ca parte civilă în dosarul "Trofeul calităţii". După ce a trimis instanţei supreme, fără să aibă avizele necesare, adresa privind retragerea ISC din procesul "Trofeul calităţii", în 22 mai, la o zi după ce a fost învestit în funcţie, Adrian Balaban-Grăjdan a fost demis de la conducerea inspectoratului, iar procurorii DNA au început cercetarea în cazul lui pentru favorizarea infractorului. În adresa semnată de Balaban-Grăjdan se arăta că ISC nu se constituie parte civilă în dosarul "Trofeul calităţii" întrucât ISC nu a suferit niciun prejudiciu financiar-contabil. Potrivit DNA, ISC se constituise parte civilă în dosarul "Trofeul calităţii" încă din faza de urmărire penală. În 30 ianuarie, ICCJ a dispus ca instituţia să primească despăgubiri civile de aproape 6,5 milioane lei, iar cu o săptămână înainte de adresa trimisă de Grăjdan, îşi majorase pretenţiile la 7,5 milioane lei. În dosarul "Trofeul calităţii", prin decizia din 30 ianuarie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie i-a obligat pe Adrian Năstase, Paula Irina Jianu, Diana Gasparovici, Mariana Ioana Popovici şi Bogdan Popovici, în solidar cu SC Eurografica SRL, la despăgubiri civile către ISC în valoare de 3.337.452,5 lei. În 30 ianuarie 2012, fostul premier Adrian Năstase a fost condamnat la doi ani de închisoare cu executare, de către ICCJ, în dosarul "Trofeul calităţii", în care este acuzat în legătură cu strângerea de fonduri pentru campania electorală din 2004, când a candidat pentru Preşedinţie din partea PSD. În acelaşi dosar, Irina Paula Jianu, fost inspector general de stat al Inspectoratului de Stat în Construcţii, a fost condamnată la şase de închisoare şi cinci ani de interzicere a unor drepturi, pedeapsă la care i s-a aplicat un spor de un an. Diana Gasparovici, fost inspector general de stat adjunct la ISC, Mihail Cristian Vasile, director general al SC Eurografica SRL şi soţii Marian Ioana şi Bogdan Popovici au primit fiecare câte şase ani de detenţie, la care s-a aplicat un spor de un an. Decizia din ianuarie nu este definitivă, fiind contestată la Completul de cinci judecători al instanţei supreme.

Risipa uluitoare de fonduri publice!

Retete de sute de mii de euro, decontate pentru morti, medicamente achizitionate la preturi umflate, cu milioane de euro! Un raport al Curtii de Conturi scoate la iveala o risipa uluitoare de fonduri publice in sistemul de sanatate. Inspectorii au descoperit ca in fiecare an casele judetene de sanatate deconteaza retete de sute de mii de euro, pentru oameni plecati de mult dintre noi. In paralel, medicamentele din programele de cancer sau diabet sunt achizitionate la preturi umflate, cu milioane de euro. Inspectorii Curtii de Conturi scriu negru pe alb ca in 2010 casele judetene au achitat medicamente in valoare de 3,7 milioane de lei, adica 900.000 de euro, in baza unor retete intocmite pe numele unor persoane decedate. Sistemul functioneaza cam asa: medicii folosesc CNP-urile unor oameni care au murit, pentru a prescrie doctorii scumpe pe care le iau gratuit din farmacii. Pastilele sunt vandute apoi pe internet cu mii de euro catre cei care ar trebui sa le primeasca fara bani. "E nedrept si revoltator felul in care se gestioneaza banii, sunt sute de pacienti care n-au medicamente din cauza asta", a declarat Vasile Barbu, Asociatia pacientilor. Insulina pentru un diabetic costa in jur de 1100 de lei pe an. Daca statul nu ar fi risipit 900.000 de euro pe medicamente pentru persoane fictive, ar fi tratat aproape 4000 de bolnavi. Acelasi control al Curtii de Conturi demonstreaza cum casele de conturi cumpara pilule scumpe si pentru ca nu organizeaza licitatii. Daca ar lua doar trei tipuri de doctorii conform legii, ar economisi peste un milion jumatate de euro, suma care echivaleza cu tratamentul pe un an pentru 830 de bolnavi de cancer. ''Evita licitatiile invocand urgenta cumpararii, dar de fapt de foarte multe ori amana achizitia pana cand devine urgenta", a spus Sorin Pislaru - redactor sef Ziarul Financiar. In tot acest timp, 9 spitale din tara au cumparat aparatura de 15 milioane de lei. Echipamentele nu sunt in functiune din lipsa de personal sau de spatiu ori pentru ca suprasolicitau reteaua electrica a unitatilor medicale.

vineri, 25 mai 2012

Perioada comunistă!

Perioada comunista
Continuăm şi-n episodul acesta cu noi dezvăluiri despre Tezaurele României. Vom vedea cum nu numai pe conducătorii comunişti nu i-au interesat soarta tezaurului românesc de la Moscova, ci de aceleaşi maladii suferă şi actualii politicieni ai României. Chestiunea devine cu atât mai de ne-nţeles cu cât România de azi face parte din nişte structuri economice şi militare la care îninte de 1990 nici nu visa să adere vreodată, UE şi NATO. Mai mult, NATO şi SUA au instalat pe teritoriul României şi structuri ale unui Scut Antirachetă. Prin urmare, de ce şi mai ales de cine ar trebui să ne mai temem?! De nişte tratate semnate pe genunchi de nişte trădători de neam ca Ion Iliescu, în calitate de preşedinte, de Mihai Răzvan Ungureanu, în cea de ministru de Externe şi Adrian Năstae de Premier? Cei trei ar trebui arestaţi, anchetaţi, judecaţi şi condamnaţi pentru înaltă trădare, iar tratatele semnate cu Rusia şi Ucraina denunţate la Haga. Desigur, dacă am avea ca neam, oarece „sânge în instalaţie”! Să trecem însă, la concreteaţea lucrurilor. Date fiind relațiile frățești dintre guvernele României comuniste și cel sovietic, problemele potențial litigioase dintre cele două țări erau evitate cu grijă de partea română. Una dintre ele era cea a restituirii integrale a tezaurului, în perioada comunistă făcându-se relativ puține eforturi reale de a discuta problema cu partea sovietică. Una dintre tentative – probabil cea mai importantă - s-a consumat în 1965, când Ceauşescu făcea prima sa vizită în URSS în calitate de secretar general al PCR. Reacția sovietică a fost însă brutală; potrivit declarației lui Leonid Brejnev, conducătorul de atunci al PCUS, problema era „veche de 50 ani”, „ținea de raporturile dintre Rusia țaristă și România regală” și că aurul fusese transportat în 1918 la Perm, Omsk, Sratov şi Kazan, pentru a se păstra, informațiile din acest punct lipsind. În plus, Brejnev invoca faptul că România regală avea și ea datorii față de Rusia în valoare de 300.000.000 de USD, ceea ce ar corespunde la 274 de tone de aur, iar reparațiile în valoare de 300.000.000 de dolari pe care România fusese obligată să le plătească în urma celui de-al doilea război mondial, fuseseră inferioare pagubelor suferite de URSS. Se concluziona că problema era de fapt una politică și nu una financiară, astfel că problema trebuia considerată închisă. După acest episod, chestiunea nu a mai făcut obiectul discuțiilor cu guvernul sovietic. Perioada actuală La 4 iulie 2003 s-a încheiat Tratatul privind relațiile prietenești și de cooperare dintre România și Federația Rusă. Partea rusă a refuzat reglarea problemei tezaurului prin tratat; în schimb s-a agreat totuși constituirea unei comisii de istorici români și ruși care să studieze chestiunea. Comisia s-a întâlnit pentru prima dată în perioada 19-21 octombrie 2004, la București, copreședinții acesteia fiind profesorul Ioan Scurtu, respectiv academicianul Alexandr Oganivici Ciubarian. Cu toate acestea lucrările comisiei nu au avansat foarte mult până în prezent. „In 19 aprilie 2004 firma germana Capital Consulting a transmis catre Banca Nationala a Romaniei, o oferta de retrocedare a celor 93,4 tone de aur din partea Moscovei, dar BNR nu a raspuns niciodata acestei oferte, venita pe canale private, din partea Kremlinului.” Tezaurul de la Pietroasele, ca o comedie poliţistă proasta Furat de cei care l-au descoperit, vândut pe sume ridicole, tăiat cu toporul, topit, salvat, furat din nou de un viitor preot, sechestrat de autorităţile ruse şi restituit după 40 de ani: tezaurul de la Pietroasele a trecut prin multe peripeţii, dar, din fericire, putem să îl vedem şi în ziua de astăzi. „Tezaurul a avut zile, a avut noroc”, spune Ernest Oberländer-Târnoveanu, şeful secţiei Numismatică şi Tezaur de la Muzeul Naţional de Istorie a României. Comoara a fost descoperită în 1837 de către doi ţărani din satul Pietroasele: Stan şi Lemnaru, ginere şi socru, într-un loc de pe dealul Istriţa, în timp ce extrăgeau pietre. Ei au găsit 22 de obiecte ascunse sub o lespede, le-au luat acasă şi le-au ascuns. „Fără îndoială, cei doi ţărani şi familiile lor au trăit o stare de stres psihologic groaznic deoarece în mentalitatea populară tezaurele aduc nenorociri celor care le-au scos la lumină”, povesteşte istoricul. Timp de un an, obiectele au stat ascunse în hambarul lui Lemnaru, după care le-au cărat la o rudă a lor, Nicolae Baciu. Pietre preţioase aruncate în cocina porcilor „Momentul de turnură în istoria tezaurului a intervenit odată cu intrarea în scenă a lui Atanasie Verussi, un aromân din Macedonia, un antreprenor ce construia un pod de piatră în comuna Pietroasele, peste pârâul Câlnău, unde au lucrat şi Lemnaru şi Stan”, explică Târnoveanu. Cei trei s-au împrietenit, Verussi a aflat de obiecte, le-a câştigat încrederea, iar ţăranii i-au încredinţat o piesă ca să o ducă la Bucureşti pentru a fi verificată de un bijutier. „Profund tulburat de cele aflate, Verussi s-a întors în trombă de la Bucureşti pentru a-i convinge să-i vândă tezaurul pentru numai 4.000 de lei turceşti, adică 1.500 de franci francezi în aur. Erau echivalentul a 450 de grame de aur, ceea ce este ridicol, având în vedere că numai partea păstrată astăzi din tezaur are 19 kilograme”, spune cercetătorul. Verussi a ştiut ce a cumpărat şi început să taie cu toporul piesele (platoul cel mare, vasele poligonale), iar o parte din aurul rezultat a fost trimis în mai multe tranşe la Bucureşti, unde a fost topit. Platoul tezaurului „Iar pietrele preţioase care decorau obiectele au fost măturate şi aruncate într-un şanţ în spatele casei lui Baciu. Altă tranşă de pietre colorate au fost aruncate în cocina porcilor. Pur şi simplu nu şi-au dat seama că sunt pietre preţioase: au crezut că e sticlă. Dar această întâmplare a fost şi cea care a declanşat faza recuperării tezaurului, care este o istorie poliţistă în sine”, povesteşte Târnoveanu. Câţiva copii au recuperat pietricelele colorate şi au început să se joace cu ele. Părinţii au început să discute, iar apoi au aflat arendaşul moşiei, episcopul şi prefectul. Autorităţile de la Bucureşti au fost informate, iar Mihalache Ghica, fratele principelui Alexandru Ghica şi totodată arheolog amator, a depus mult zel pentru găsirea tezaurului. Vas octogonal S-a reuşit recuperarea a 12 obiecte, iar Verussi, Stan, Lemnaru şi Baciu au fost bătuţi crâncen de către anchetatori. Tezaurul a fost transferat la recent creatul Muzeu Naţional, care se găsea în vechiul sediu al Liceului Sfântul Sava. Aici, el a fost văzut de unul dintre elevii liceului, Alexandru Odobescu, cel care a fost primul editor, în sens ştiinţific, al tezaurului. „Putem considera că acest tezaur este piatra de temelie a muzeului. Şi atunci, ca şi acum, este perla coroanei din patrimoniul cultural naţional şi unul din marile tezaure ale lumii, chiar şi aşa, batjocorit de ignoranţa şi lăcomia concetăţenilor noştri de atunci”, Ernest Oberländer-Târnoveanu „Arheologi celebri au bătut drumul Bucureştiului, care în 1840 era un mic oraş de la capătul Europei, prăfuit şi murdar, cu obiceiuri stranii, ca să-l vadă”, spune istoricul. În 1867, tezaurul a fost transportat în Franţa, pentru a fi expus la Expoziţia Universală de la Paris, în pavilionul României. În timpul şederii în capitala franceză, o parte din piesele sale au fost restaurate profesionist, pe banii împăratului Napoleon al III-lea. Furat de un student la teologie Tezaurul fost însoţit de Odobescu, în calitate de comisar roman al expoziţiei: “Această funcţie i-a adus mai puţină glorie şi recunoaştere internă, cât numeroase probleme. După bunul obicei românesc, Odobescu a fost acuzat că a vândut piesele, că le-a amenetat. De fapt, ţinta principală era guvernul Brătianu, pe el îl atacau oponenţii politici, care, lipsiţi de scrupule, l-au acuzat şi pe Odobescu de malversaţiuni, care nu au fost adevărate, bineînţeles”, povesteşte Târnoveanu. „În 1869, tezaurul s-a întors în ţară, tocmai bine ca peste şase ani să fie furat de un tânăr student la teologie. Furtul e tipic pentru incuria unor autorităţi de la noi faţă de patrimoniu. După ce telegraful a bătut firele că a fost înstrăinat de Odobescu, după ce s-a întors, nimeni nu a avut grijă ca tezaurul să fie păzit”, continuă el. „Asta a făcut ca un tânăr viitor duhovnic, domnul Pantazescu, să se introducă într-o noapte întunecoasă de decembrie în sala în care era expus tezaurul de la Pietroasele şi, fără niciun fel de oprelişte, să le pună într-un sac şi să dispară cu ele. Pantazescu găsise şi un client care să cumpere tezaurul. Noul cumpărător, care era bijutier de meserie, a tăiat şi a topit un torques (colan) pe care era o inscripţie runică, ceea ce este o crimă fără niciun fel de justificare”. Obiectele au fost recuperate la începutul anului 1876, iar Carol I s-a implicat în restaurarea tezaurului, care a fost trimis în Germania şi încredinţat unui restaurator celebru în epocă, Paul Telge. El a dat aspectul actual al celor 12 piese. Fibula mare, numită şi "Cloşca", are 800 de grame şi este cea mai mare fibulă din lume Soarta a intervenit pentru a treia oară în istoria tezaurului în 1916. În toamna acelui an, armatele române au fost învinse de Puterile Centrale. Bucureştiul a fost ocupat, iar guvernul s-a refugiat la Iaşi împreună cu cele mai importante bunuri ale naţiunii, printre care se află şi tezaurul de la Pietroasele. Luând în considerare posibilitatea ca România să fie ocupată în întregime de armatele Puterii Centrale, autorităţile au decis evacuarea bunurilor în Rusia. Două generaţii de români au văzut tezaurul doar în fotografii „Decizia a fost în mare măsură politică. Au mai existat propuneri ca tezaurul să fie dus pe mare în Marea Britanie sau în Norvegia, care era neutră. Mai multe voci, inclusiv bancherul Mauritiu Blank, au susţinut ca piesele să nu fie trimise în Rusia pentru că Rusia este o ţară nesigură. Până la urmă, a învins opinia unor politicieni că Rusia nu trebuie jignită, iar tezaurul a fost adăpostit la Kremlin. Pe ansamblu, decizia a fost una profund greşită şi nefericită. Bătrânul Blank a avut dreptate: Rusia era o ţară nesigură”, explică cercetătorul. După preluarea puterii de către bolşevici, în octombrie 1917, între autorităţile române şi cele nou instituite în Rusia au apărut fricţiuni, iar apoi conflicte deschise, legate de prezenţa armatelor ruse pe teritoriul României şi de intrarea autorităţilor române pe teritoriul Basarabiei, urmată de unirea ei cu România. Bolşevicii au rupt relaţiile cu România şi au pus sechestru pe toate bunurile aflate pe teritoriul rus. Deşi existau documente semnate între cele două părţi în care se menţiona întoarcerea bunurilor după război, diplomaţii sovietici au negat că România ar fi trimis aşa ceva în Rusia. „Cel puţin două generaţii de români nu au cunoscut tezaurul decât din opera lui Odobescu şi din fotografiile păstrate”, spune Târnoveanu. „În 1956, soarta s-a întors din nou în favoarea tezaurului şi asta în bună măsură, trebuie s-o recunoaştem, datorită deciziei lui Nikita Sergheevici Hruşciov, într-un demers care a vizat câştigarea bunăvoinţei opiniei publice din România mai mult decât a conducătorilor din România, care erau obedienţi”, continuă istoricul. În 1971, odată cu înfiinţarea Muzeului Naţional de Istorie a României, tezaurul a fost transferat în această instituţie. După ce a fost restituit de sovietici în 1956, în anii '70 au apărut zvonuri că aceştia nu ar fi dat înapoi originalul, ci o copie foarte fină. Analizele realizate în următorul deceniu au dovedit că tezaurul este autentic şi că cele mai multe obiecte sunt realizate din monede romane de aur, de secol IV-V, topite. Colan din tezaur Referitor la atribuirea tezaurului, au fost emise două teorii. Odobescu a datat tezaurul la sfârşitul secolului IV - începutul secolului V şi l-a legat de vizigoţi, o populaţie germanică, originară din zona Mării Baltice, de unde au migrat şi au ajuns în secolul IV pe teritoriul actual al Moldovei şi al Munteniei. În 375, vizigoţii care locuiau în estul şi sudul ţării au fost principala victimă a atacului hunic. Regele vizigot Athanaricus, înfrânt, s-a refugiat la Constantinopol, iar o parte din vizigoţi au pătruns în Imperiul Roman. S-a presupus că tezaurul a fost îngropat în aceste condiţii şi că la Pietroasele se găsea probabil reşedinţa regilor vizigoţi. Conform acestei teorii, tezaurul ar reprezenta tezaurul sacru al goţilor, vase sacre folosite în ritual şi însemne ale puterii regale (fibulele, colanele). A doua teorie, relativ recentă, susţine că tezaurul ar data de la mijlocul secolului V şi că ar fi ostrogotic, fiind legat de prezenţa unor înalţi funcţionari germanici la Constantinopol şi de evoluţia situaţiei din cadrul statului hunic în timpul lui Attila. „În orice caz, legătura tezaurului cu lumea gotică este certă şi acest lucru îl dovedeşte inscripţia de pe unul dintre colanuri, interpretat ca „tezaur sfânt al goţilor””, spune Târnoveanu. După 1989, părţi din tezaur au fost expuse în Germania, Belgia, Franţa, iar anul acesta vor ajunge, în luna decembrie, în Italia. „Niciodată nu va mai pleca în întregime”, spune istoricul. Ce s-a ales de Tezaurele României! Cu putin inainte de anul 2000, istoricul si ziaristul de prestigiu Alexandre Adler vorbea intr-un documentar istoric pe TV5 despre un tren blindat trimis din Rusia catre Germania si incarcat cu multe sute de tone de aur. Acesta era aurul din tezaurul Rusiei dat de catre bolsevici germanilor, probabil drept rasplata pentru sprijinul militar acordat de catre armata germana bolsevicilor in 1917 pentru preluarea puterii in Rusia (sprijin militar mentionat de catre analistul politic Emil Hurezeanu cativa ani in urma). Se pare ca bolsevicii (care in marea lor majoritate nu erau rusi), nu au respectat conventia facuta cu germanii de a scoate definitiv Rusia din razboi si au repornit razboiul impotriva Germaniei. Drept consecinta, Germania a pierdut primul razboi mondial, iar aliatii din vest au confiscat germanilor aurul capturat din Rusia (aur care ar fi si acum undeva in vestul Europei si/sau in SUA). Sa fi fost si aurul romanesc in acel tren blindat ?? Este greu de crezut ca bolsevicii ar fi pastrat aurul romanesc si sa fi dat germanilor doar pe cel rusesc (!??). Dezvaluirea lui Alexandre Adler este foarte grava, iar daca ar fi fost falsa atunci cred ca Alexandre Adler risca cel putin un mare proces cu unul din guvernele occidentale, ori se pare ca nu i s-a reprosat nimic si mai mult de atat, liderii occidentali pastreaza o tacere complicitara referitor la acest subiect. Pentru a ne apropia de adevar, macar o simpla intrebare despre acel transport de aur din 1917 dinspre Rusia spre Germania, ar putea fi adresata lui Alexandre Adler si poate chiar rugamintea de a obtine (contra cost) acel documentar istoric in care Alexandre Adler face aceasta dezvaluire. În timp ce jefuitorii de comori îşi fac de cap, Tezaurele României zac risipiten-n lume! Dintre cele aproximativ 50 de tezaure descoperite în România, cel puţin zece sunt în muzee din străinătate, iar şansele de a fi recuperate sunt minime. Cea mai mare durere a românilor, pare a fi în continuare tezaurul de la Moscova, pe care rușii refuză să ni-l returneze. Când vine vorba de comorile naționale ale României, rușii zic „niet”, maghiarii „nem tudom”, iar oficialitățile române se fac că plouă. Furată în 2001 din situl arheologic Sarmizegetusa Regia, cea de-a 12-a brăţară dacică a ajuns abia cu câțiva ani în urmă în România. Ea şi-a luat locul în patrimoniul istoric şi cultural, alături de alte mii de artefacte capturate de poliţişti sau răscumpărate pe zeci de mii de euro de statul român. Dar autorităţile române ştiu că mai sunt cel puţin alte opt brăţări de recuperat, din mai multe zone din Europa. De altfel, dintre cele aproximativ 50 de tezaure descoperite până acum, cel puţin zece sunt în muzee străine, valoarea lor fiind de multe milioane de euro. „Practic, ceea ce s-a recuperat până în prezent reprezintă mult mai puţin de jumătate din piesele de tezaur găsite pe teritoriul României, dar aflate în muzeele din întreaga lume”, apreciază preşedintele Comisiei de Arheologie a Academiei Române, prof. univ. dr. Alexandru Suceveanu. Comoara Banatului, la Viena Un tezaur impresionant a fost descoperit, pe 3 iulie 1799, la Sânnicolau Mare, de către ţăranul Nera Vuin. Comoara formată din 23 de piese din aur, care cântăreau aproximativ zece kilograme, a aparţinut Voievodului Glad şi apoi nepotului acestuia, principele Achtum. Prin acest tezaur cu valoare universală este dovedită existenţa, încă din secolul al IX-lea, a celui mai vestic oraş din România, Sânnicolau Mare. Comoara se află acum la Kunsthistorisches Museum din Viena. Istoricul Florin Draşovean, de la Muzeul Banatului din Timişoara, este pesimist în recuperarea acestei comori: „Retrocedarea Tezaurului de la Sânnicolau Mare este sub semnul întrebării. Nu cred că mai putem spera. Nu putem avea parte nici măcar de copii după cele 23 de piese din aur, care cântăresc peste zece kilograme. Austriecii ne-au refuzat politicos, invocând pericolul de degradare a originalelor, în urma copierii”. Aurul, pe plan secund Nu doar aurul dă valoarea celui mai important tezaur bănăţean. „Valoarea poate fi chiar înzecită, graţie prelucrării şi vechimii tezaurului”, explică, pe scurt, Florin Draşovean. El mai dă exemple de tezaure care, în loc să se afle în zonele în care au fost descoperite, sunt acum împrăştiate în muzeele din alte ţări. „Comoara de la Moigrad, judeţul Sălaj, mai este într-o asemenea situaţie. Alta este cea de la Meseșenii de Sus, compusă din 14 brăţări de aur şi care poate fi admirată la Muzeul Naţional Maghiar din Budapesta. Tezaurul de la Şimleu Silvaniei, compus din piese de aur care cântăresc aproape 2,5 kilograme, se află la Viena”, enumeră oficialul muzeului timişorean doar câteva dintre locurile unde pot fi văzute acum comorile româneşti. Histria, un El Dorado Vestita cetate greacă de lângă Constanţa a fost cel mai accesibil sit istoric pentru amatorii de arheologie ilegală. „Zeci de ani, un perimetru de aproximativ 30 de hectare din suprafaţa totală de 70 a sitului n-a avut nici măcar un gard. Aici a fost un adevărat El Dorado pentru braconierii arheologici”, povesteşte prof. dr. Alexandru Suceveanu. După cei peste 50 de ani de studiu şi săpături arheologice, vară de vară, la cetatea greacă, profesorul Suceveanu se consideră un adevărat locuitor al Histriei, în momentul de faţă: „O colegă a descoperit aici o piesă deosebită. Am trimis fotografia piesei la mai mulţi colegi din Europa. Răspunsul ne-a sosit de la British Museum din Londra. Ne-au spus că încă din 1995-1996, în posesia muzeului se afla o colecţie întreagă de astfel de piese. Şi că provenienţa lor era…România”. RECUPERARE Capturi de milioane de euro • 12 brăţări dacice din aur - valoarea: 4.250.000 euro • un colier cu pandantive, din aur, în greutate de 78 g şi o pereche de cercei de 14 g şi 13 g, câteva mii de monede antice din aur, argint şi bronz – valoarea: neestimată încă • un lot de 105 piese arheologice reprezentând diverse tipuri de arme şi unelte dacice din fier, bronz, plumb - valoarea: 30.000 euro • un lot de 4.000 piese arheologice (monede, vase, arme etc.) - valoarea: 40.000 euro • două colane dacice torsadate (torques) - valoarea: 18.000 euro • un depozit de 5 monede din argint, două vase şi o toartă de vas antic, 3 fibule, 4 inele, 1 medalion, 63 monede romane şi greceşti, 5 piese antice din metal, un tezaur de 91 monede antice şi o ţintă ornamentală – valoarea totală : peste 12.000 euro. MIRAJ! Afacere multinaţională! Nu de puţine ori, mulţi dintre arheologii români au ocazia să constate cum, chiar sub ochii lor, braconierii arheologici caută în măruntaiele pământului comori ascunse, pe care apoi le vând colecţionarilor din străinătate. „Eram pe şantierul de la Parsa, judeţul Timiş. La doar câteva sute de metri se aflau câţiva inși care săpau şi ei, la lumina zilei, cu tupeu”, povesteşte Florin Draşovean. El consideră că legislaţia este mult prea permisivă cu acest tip de hoţi. Specialistul de la Muzeul Banatului le face şi un portretrobot: „Sunt atenţi, meticuloşi, cunosc istorie şi sunt bine documentaţi despre potenţialele artefacte după care sapă. Sunt dotaţi cu aparatură de ultimul tip, cu detectoare de metale mult mai performante decât ale noastre, scannere şi alte instrumente performante de văzut în interiorul solului”. Muzeograful Raoul-Marius Şeptilici explică şi modul în care piesele, odată descoperite, „migrează” spre muzee străine: „Ce nu pleacă pe şosea sau cu trenul, încearcă să-şi ia zborul. Acum 8-9 ani, un hunedorean stabilit în SUA a fost prins la aeroport cu sute de monede romane din secolul I, ascunse în ciorapi! Valoarea totală a acestora era de peste 10.000 de euro”. În mai multe ocazii au fost arestaţi şi cercetaţi cetăţeni ai altor ţări, surprinşi cu piese arheologice valoroase asupra lor, pe care le-au descoperit în siturile din diverse zone ale ţării. Cea mai mare captură de braconieri arheologici a poliţiştilor a avut loc în 2005. În urma cercetării acestora, nu mai puţin de 23 de indivizi au fost trimişi în judecată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia, în 2008, pentru săpături neautorizate în siturile arheologice şi furt de bunuri culturale. Printre ei se aflau cetăţeni sârbi, francezi şi americani. „EXPORT”?! Comori de dincolo de graniţe 1)Tezaurele de la Şimleu Silvaniei, judeţul Sălaj Tezaurul 1. Un colier cu pandantive, 13 medalii confecţionate din monede romane şi alte obiecte. Se află la Viena. Tezaurul 2. Zeci de perechi de fibule de argint aurit, trei vase de aur semisferice, două brăţări, fragmente de bijuterii. În prezent se află la Budapesta. 2)Tezaurul de Sânnicolau Mare, Timiş În greutate de aproximativ zece kilograme, este format din 23 de vase. Se află la Viena. 3) Tezaurul de la Fitireaz, Arad 16 brăţări din aur cu capetele în formă de spirală. Se află la Budapesta. 4) Tezaurul de la Bâia, Alba O cană rituală şi o brăţară, ambele de aur, din secolul al VII-lea. Cana – la Bucureşti, brăţara – la Viena. 5) Tezaurul de la Grăniceni, Arad Compus din trei falere (discuri lucrate din foiţă subţire, de aur) mari. E la Budapesta. 6) Monedele dacice de tip Kosson Furate cu miile de la Grădiştea Muncelului, aceste monede de aur se află acum în colecţii particulare, muzee şi bănci din afara României. 7) Tezaurul de la Sarasău, Satu-Mare Cu o greutate totală apreciată între 4,5 şi 9 kilograme de aur pur, comoara a ajuns în toată Europa, dar pe bucăţi. La Budapesta mai există 15 discuri spiralate, brăţări şi perle de aur. 8)-Brăţara de aur de la Pipea, Mureş Descoperită în timpul construcţiei drumului spre Pipea, acum este la Budapesta. 9) Brăţara de aur de la Vlad, Braşov Aflată în prezent la Budapesta. Alte două brăţări asemănătoare sunt la Viena. 10) Tezaurul de la Ţufalău, Covasna Cu o greutate iniţială de trei kilograme, doar o mică parte a fost salvată de la dispersare. Se află la Viena. Lista tezaurelor descoperite în Romania Lista nu este nici completă nici sistematizată cronologic. Tezaur funerar roman (Mormantul de la Neptun, judetul Constanta ) Descoperit in anul 1972, la 2 kilometri de Mangalia (anticul Callatis). Intr-un sarcofag sigilat se afla scheletul unei nobile cu un bogat inventar, printre care obiecte din sticla, lemn si os, incaltaminte, oglinzi din bronz, resturile unui instrument muzical din lemn si diadema de aur. Muzeul de Istorie Constanta . Tezaur funerar roman din Constanta (anticul Tomis) Descoperit in 1986 in necropola tomitana. Contine peste 60 de obiecte de podoaba de aur. Muzeul de Istorie Constanta . Cercei elenistici de aur - secolul al II-lea i. Hr. Descoperiti la Mangalia, jud.Constanta, se afla la Muzeul de Istorie Constanta . Tezaurul de la Galesu,Poarta Alba, judetul Constanta Descoperit in 1951, este compus din doua mansoane din aur tronconice, probabil diademe. Datare - prima varsta a fierului, anul 500 i.Hr. Muzeul National de Istorie Bucuresti. Crucea de aur - Histria, judetul Constanta Arta romano-bizantina, secolul al VI-lea d.Hr. Muzeul National de Istorie Bucuresti Cruce, comuna Jijia, judetul Tulcea. Descoperita in 1950 in fosta cetate romano-bizantina Dinogetia, in straturile apartinand secolului al X-lea d.Hr. Muzeul National de Istorie Bucuresti Inel din aur Descoperit in 1954 in cetatea Dinogetia impreuna cu alte trei inele de aur. Arta bizantina din secolul al XI-lea d.Hr. Muzeul National de Istorie Bucuresti Tezaurul de la Pietroasa, Buzau , cunoscut si sub numele "Closca cu puii de aur" A fost descoperit in 1837. Initial, depozitul a avut 22 de obiecte, dintre care autoritatile au recuperat doar 12, in greutate de circa 19 kilograme. Tezaurul este format din vase si podoabe de lux lucrate in epoci diferite, dar apropiate. Au apartinut, probabil, unei capetenii "barbare" de origine germanica din secolul al V-lea, respectiv Athanaric, regele vizigotilor. Faimoasa comoara a avut parte, de la descoperire, de numeroase "aventuri", fiind descompletata, distrusa, recuperata, furata si partial distrusa in 1875, salvata de la incendiu in 1876, restaurata la Berlin, plecata la Moscova intre 1917 - 1956. Muzeul National de Istorie Bucuresti Diadema princiara getica de la Bunesti, judetul Vaslui. Descoperita in cetatea geto-daca de aici in 1984. bijuteria, fara echivalent in Romania, este, probabil, un obiect de import. Secolele IV-II i.Hr. Muzeul National de Istorie Bucuresti Diadema hunica de la Gheraseni, judetul Buzau . O alta diadema asemanatoare a fost descoperita si la buhaieni, judetul Iasi . Ambele sunt date in primul sfert al veacului al V-lea d.Hr. Muzeul Judetan Buzau . Tezaurul de la Brad, judetul Bacau La Brad s-a descoperit in 1982 un important tezaur de obiecte din os, cupru, dar si doua mici discuri din aur. Discurile sunt cele mai vechi obiecte din aur, au fost faurite cu 7 mii de ani in urma si apartin Culturii Cucuteni A. Muzeul din Roman. Tezaurul de la Baiceni, comuna Cucuteni, judetul Iasi . A fost descoperit intamplator in 1959. Arta traco-getica din secolul al IV-lea i.Hr. Muzeului National de Istorie Bucuresti. Tezaurul de la Stancesti, judetul Botosani. Descoperit intr-o asezare getica in timpul unor excavatii in 1960, este datat in secolul al V-lea i.Hr. Muzeul National de Istorie Bucuresti Tezaurul de la Rădeni, judetul Neamt. In 1966 s-au descoperit 3 cesti cu toarte, din aur, unice pe teritoriul romaniei. Secolul V i.Hr. Muzeul din Neamt. Tezaurul de la Aufalau, comuna Borosneul Mare, judetul Covasna. Descoperit in 1840, tezaurul era depus intr-un vas de ceramica si avea greutatea de 3 kilograme. Alcatuit din aproxiamtiv 300 de obiecte si podoabe, a fost ulterior risipit sau pierdut, doar o mica parte fiind salvata. In mod deosebit se remarca toporul din aur. Secolul al VIII-lea i.Hr. Se afla la Muzeul de Istorie din Viena. Bratara de la Pipea, comuna Nades, judetul Mures. A fost fauritam in secolul al V-lea i.Hr. Se afla la Muzeul National din Budapesta. Bratara de aur de la Vlad, judetul Brasov . Se afla la Muzeul de Istorie din Viena. Inca doua bratari asemanatoare, gasite tot in Transilvania, se alfa la Muzeul National din Budapesta. Coiful getic de aur de la Poiana-Cotofenesti, judetul Prahova. Descoperit intamplator in 1928, este un coif de ceremonie de tip getic bogat decorat prin ciocanire. Secolul al IV-lea i.Hr. Se afla la Muzeul National de Istorie din Bucuresti. Cercel de aur, Buzau . Este arta romano-bizantina din secolele IV-V. Se afla in colectiile muzeului National de Istorie Bucuresti. Tezaurul fuenerar de la Harsova, judetul Tulcea. Descoperit in necropola romana de la Harsova (anticul Carsium) in 1987. Cuprinde fibule si aplice de aur ce apartin unui ofiter roman de rang inalt si familiei sale - secolul al Iv-lea d.Hr. Se afla in Muzeul de Istorie Constanta . Pandativ - Gumelnita, judetul Calarasi. Mileniul III i.Hr. Se afla la Muzeului National de Istorie Bucuresti. Tezaurul de al Turnu Magurele, judetul Teleorman. Este un ansamblu de piese descoperite in 1880. Secolul al V-lea. Se afla la Muzeului National de Istorie Bucuresti. Tezaurul de la Persinari, judetul Dambovita. Descoperit in 1954, cuprinde 11 pumnale si un fragment de spada de tip micenian. Epoca de mijloc a bronzului - secolul al XVI-lea i.Hr. Muzeului National de Istorie Bucuresti. Diadema de nunta de la Goranu, judetul Valcea A fost descoperita in 1980. Este o piesa de import din vestul europei - secolul al XII-lea. Se afla in colectiile muzeului National de Istorie Bucuresti. Podoabele de la Curtea de Arges. In 1926 a fost descoperit, in interiorul bisericii Sf. Nicolae Domensc, un mormant voievodat intact, nejefuit dealungul timpului. Atribuit lui Vladislav Vlaicu (voievod intre 1364-1366), mormantul pastra parti din vesmantul cu care fusese ingropat. Cel mai frumos obiect este paftaua de aur a centurii. Muzeului National de Istorie Bucuresti. Tezaurul de la Şmig, comuna Atel, judetul Sibiu . Apartine epocii bronzului (secolul al XV-lea i.Hr.). Unele piese sunt pastrate la muzeul din Cluj-Napoca , altele la Muzeul National din bucuresti si o parte la Muzeul de istorie din Budapesta. Bratara de aur descoperita intr-un loc necunoscut din Transilvania Epoca de muijloc a bronzului, aproxiamtiv secolul al XVI-lea. Se pastreaza la Muzeul de Istorie din Cluj-Napoca . Tezaurul de la Moigrad, judetul Salaj. Descoperit inainte de 1912, se compune din aptru piese, din care una este cel mai mare obiect neolitic din aur descoperit la noi in tara . Aceasta piesa este realizata prin ciocanire si decupare din aur nativ. Priam jumatate a mileniului al IV-lea i.Hr. Muzeului National de Istorie Bucuresti. Tezaurul de la Sarasau, judetul Satu Mare. Tezaur bogat din secolele X - VII i.Hr. este imprastiat pe la mai multe muzee. Aici o piesa de la Muzeul de Istorie din Budapesta. Diademele de la Sarmasag, judetul Salaj. Descoperite in 19000, sunt 4 diademe si alte 3 mici artefacte. Epoca de mijloc a bronzului - secolul al XVI-lea i.Hr. Muzeul de Istorie Cluj-Napoca . Tezaurul din primul mormant princiar de al Apahida, judetul Cluj, zis al lui "Omharus". Descoperit in 1989. S-au gasit podoabe de vesmant si harnasament ce aua apartinut probabil unui important persoanj de neam germanic-gepid. A doua jumatate a secolului al V-lea d.Hr. Muzeului National de Istorie Bucuresti. Tezaurul de la Velt, judetul Sibiu . Descoperit in 1905, intr-un mormant. Obiectele au apartinut, probabil, unei capetenii germanice. Secolul al V-lea d.Hr. Muzeului National de Istorie Bucuresti. Bratarile dacice de aur. Descoperite in zona Sarmisegetuza Regia (Gradistea Muncelului, judetul Hunedoara) prin braconaj arheologic, in anii 2000 - 2001, in doua locuri diferite si comercializate ilegal. Statul romana a recuperat pana in ianuarie 2008, 9 din cele 15 bratari descoperite. Apartin epocii dacice clasice, secolele I i.Hr. - I d.Hr. Muzeului National de Istorie Bucuresti. Tezaurul de la Sacuieni, judetul Bihor. Descoperit in 1927, cuprindea atunci 8 falere de aur, dintre care au ajuns la noi doar 3 si jumatate. Secolul al X-lea i.Hr. Muzeului National de Istorie Bucuresti. Tezaurul de la Graniceni, judetul Arad Descoperit inainte de 1909, este compus din 3 falere mari din aur din secolul al VIII-lea i.Hr. Placutele votive de la Geogiu-Bai, judetul Hunedoara Descoperite in 1986 in complexul termal antic, cele 8 placute sunt dedicate unor zeitati protectoare si tamaduitoare ale apelor. Secolele II-III d.Hr. Muzeul din Deva Tezaurul de la Pecica-Rovine, judetul Arad . Descoperit in 1938 este compus din 48 de conuri din tabla de aur, gaurite pentru a fi insirate pe un snur, si o mica falera - secolul al VII-lea i.Hr. Muzeului National de Istorie Bucuresti. Tezaurele de kosoni - Gradistea Muncelului, judetul hunedoara. Intre anii 1992-2001 braconierii arheologici au jefuit mai multe tezaure de moneda de aur de tip koson, cunoscute doar ape teritoriul Transilvaniei, din zona muntilor Orastiei. Imita denarii romani republicani emisi de Brutus, dar cu adaosul "Koson". Probabil ca aceste monede au fost batute de un suveran dac, dar in conditii inca neelucidate. Secolul I i.Hr. Se gasesc in diverse muzee, colectii particulare si banci. Tezaurul de la Ostrovul Mare, judetul Mehedinti. Descoperit in 1921, este format din 33 de falere, 10 inele si 3 bratari. Epoca de mijloc a bronzului - secolul al XVI-lea. Muzeului National de Istorie Bucuresti. Tezaurul de la Hinova, judetul Mehedinti. A fost descoperit in 1976, are o greutate de 5 kilograme si e compus dintr-un numar mare de obiecte de podoaba. Secolul al VIII-lea i.Hr. Muzeului National de Istorie Bucuresti. Tezaurul al II-lea de la Apahida, judetul Cluj. Descoperit in doua etape, intre 1968-1969, intr-un mormant al unei printese gepide. Contine Podoabe de vesmant, aplice de harnasament, vesela de sticla decorata cu foi de aur. Secolul V d.Hr. Muzeului National de Istorie Bucuresti. Tezaurul de la Someseni, judetul Cluj. Descoperit in 1956-1957, este tezaurul funerar al unei printese gepide crestine. Bijuteriile erau produse in Imperiul Roman, special, probabil, pentru a le oferi conducatorilor germanici. A doua jumatate a secolului al V-lea d.Hr. Muzeului National de Istorie Bucuresti. Inel de aur - Turda, judetul Cluj. A fost descoperit in 1996 in mormantul unei printese gepide, in interiorul castrului roman Potaissa. Secolul V d.Hr. Muzeului de Istorie Turda. Lingou roman de aur - Feldioara, judetul Brasov . A fost descoperit in 1880, are o greutate de 393,2 grame si este datat intre anii 379-380 d.Hr., dupa una din stampile, ce reprezinta 3 imparati romani. Muzeului National de Istorie Bucuresti. Tezaurul de la Biia, judetul Alba. Descoperita in 1845, este o cana ritualica si o bratara din secolul al VII-lea i.Hr. O piesa se aflala Muzeului National de Istorie Bucuresti, iar alta la Viena. Tezaurul de la Fitireaz, judetul Arad . A fost descoperit in secolul al XIX-lea si este format din 16 bratari de aur cu capetele terminate in spirale. Secolul al VII-lea i.Hr. Tezaurele de la Şimleul Silvaniei, judetul Salaj. Tezarul 1, descoperit in 1797. Cuprinde un faimos colier cu pandative simbolice, 13 medalii romane transformate in medalioane si alte obiecte. Se afla la Muzeul din Viena. Tezaurul 2, descoperit in 1889, cuprinde 10 perechi de fibule de argint aurit, 3 vase de aur semisferice, 2 bratari si alte fragmente datate la inceputul secolului al V-lea d.Hr. Se afla la Muzeul din Budapesta. Tezaurul de la Pietroasele-Cloşca cu puii de aur Tezaurul de la Pietroasa, cunoscut şi sub numele popular de "Cloşca cu puii de aur" a fost descoperit în martie-aprilie 1837 de doi ţărani în timp ce luau piatră de pe dealul Istriţa. El este unul dintre cele mai spectaculoase tezaure europene de la sfârşitul epocii antice şi a trecerii la epoca medievală. Din tezaurul compus iniţial din 22 de piese, autorităţile au putut recupera doar 12, în greutate totală de aproape 19 kg. Dintre acestea cinci sunt lucrate doar din aur: un platou mare, o cană (oenochoe), o pateră cu decor în relief şi o statuetă în centru, un colan cu inscripţie şi un colan simplu, iar şapte sunt împodobite şi cu pietre preţioase: un colan, patru fibule şi două vase poligonale, unul octogonal şi altul dodecasgonal. Un Tezaur fara nume Cele zece piese pierdute au fost probabil trei colane, dintre care unul cu inscripţie, o cană asemănătoare cu cea păstrată (oenochoe), o pateră simplă, nedecorată, o fibulă mică, probabil pereche cu cea mai mică dintre cele păstrate, şi două perechi de brăţări încrustate cu pietre. Tezaurul face parte din tezaurele importante descoperite pe teritoriul României. Tezaurul a fost descoperit în 1986 de către doi copii, în timp ce săpau în grădina casei lor. Autorităţile au trecut la cercetarea arheologică a locului descoperirii şi s-a recuperat astfel întregul tezaur din argint, cântărind 2.122 grame. Tezaurul de la Sannicolau Mare, judetul Timis. Descoperit in 1799, este cel mai bogat tezaur descoperit pe teritoriul Romaniei. Format din 23 de vase, cantareste aproape 10 kilograme.. Studiile recente arata ca vasele ar fi fost eralizate de atelierul unui mester persan de traditie sassanida, comandate fiind de niste conducatori protobulgari care stapaneau asupra Banatului in veacul al X-lea e.N. Obiectele se afla la Muzeul din Viena. Tezaurul de la Sannicolaul Mare, este alcătuit din trei brăţări, o fibulă, un lanţ şi 552 monede, toate din argint. Piesele de bijuterie sunt de factură dacică, iar monedele provin din oraşul antic Dyrrhachium, din Albania actuală, ajunse aici pe căi comerciale. Tezaurul este datat ca aparţinând anilor 100-80 e.N. Toate piesele sunt lucrate din argint de mare puritate (800 la mie). Tezaurul este compus din 23 de obiecte din aur, în greutate totală de aproape 10 kilograme. Aparţine perioadei medievale timpurii şi este considerat unul dintre cele mai importante tezaure din acea perioadă istorică europeană. După descoperire a fost recuperat de autorităţi şi a fost inclus în colecția Curții Imperiale austriece. In prezent se află la Kunsthistoriches Muzeum din Viena. Cele 23 de piese ale tezaurului, în greutate de 9.925 grame, eterogene ca formă și execuție stilistică, sunt confecționate din aur cu o finețe variind între 12 și 22 de carate. Tezaurul a fost descoperit în anul 1799, în localitatea bănăţeană Sânnicolau Mare ( pe atunci cu nume mutilat Groh Sankt Nikolaus). In privința originii tezaurului, s-au emis ipoteze conform cărora vasele cu numărul de invrntar 9 şi 10, din grupa vaselor cu finețe 22 şi care poartă inscripții cu caracter cultic în limba greacă, ar fi aparținut unor conducători avari, iar vasul 21 din aceeași grupă de finețe, cu inscripția ce folosește caractere greceşti, dar nu în limba greacă, a fost atribuit, pe baza cuvintelor Bataul și Boila sau pecenegilor, sau proto-bulgarilor. Aşadar tezaurul prezintă o acumulare a unor piese provenind din perioade diferite, acoperind mai multe veacuri, începând cu sec.al 4-lea e.N. Alte teorii au atribuit aceste vase fie unor meșteri din Crimeea, fie unor feudali locali, aflați în legătură cu voevodatul bănăţean român.

luni, 21 mai 2012

Şi Tezaurul de la Tismanaa ajuns tot în mâinile bolşevicilor de la Kremlin!

Cum a ajuns şi Tezaurul de la Tismana, cu ajutorul viitorului Patriarh (roşu) Ion Marina tot în mâinile bolşevicilor de la Kremlin!
În 1943, dupa Stalingrad, conducerea statului a hotarît mutarea tezaurului României de la Sinaia la Tismana, lucru care s-a si realizat abia în luna iulie 1944, în conditiile înaintarii rapide a Armatei Rosii spre România. Antonescu voia sa-l transporte în Spania franchista (tara în care era stabilit si fostul rege Carol al II-lea!), pentru a-l apara de sovietici. Tezaurul trebuia însa aparat si de "aliatii" nemti care, gîndindu-se ca pierd razboiul, în retragerea lor, ar fi putut sa ia tezaurul cu ei. La Tismana, tezaurul va sta pîna în februarie 1947, cînd va fi readus la Bucuresti. Erau circa 320 tone de aur fin. La 23 august 1944, a avut loc însa lovitura de stat binecunoscuta. Dupa aceasta data, soarta tezaurului va fi decisa de trei vîlceni: Adrian Mironescu, Petre Chirtop si Ion Marina. Cine erau ei? Adrian Mironescu -casier la B.N.R. Adrian Mironescu era, în 1944, casier al sucursalei B.N.R. din Rîmnicu Vîlcea. Se nascuse pe 29 mai 1905 la Pungesti-Dumbraveni, judetul Vaslui, ca fiu al lui Ioan si al Nataliei. Între anii 1923-1925 face Scoala Normala din Vaslui. Devine învatator si chiar îsi practica un timp meseria în satul Pestera, din judetul Hunedoara. În acest rastimp face si Scoala Comerciala Superioara din Hateg, pe care o termina în 1927. În 1927 devine apoi secretar la Scoala de meserii din Rîmnicu Vîlcea, pîna în 1928. Este întîlnirea lui cu orasul în care va cunoaste aventura vietii sale. În acest ultim an pleaca la Bucuresti la cursurile Academiei de Înalte Studii Comerciale si Industriale pe care o absolva în 1932. Între 1932-1938, lucreaza în mai multe locuri de munca din Moldova. Între 1938-1941 este contabil la Cîmpulung Moldovenesc, apoi este transferat la filiala Bancii Nationale de la Rîmnicu Vîlcea. Avea 39 de ani în 1944 si nutrea convingeri de stînga, se pare, înca din vremea studentiei. Aflînd de intentia guvernului Antonescu de a evacua tezaurul României de la Tismana în Spania, Mironescu încearca sa dejoace aceasta tentativa transmitînd planurile de evacuare a tezaurului... comunistilor. În acest scop, el apeleaza la preotul Ion Marina, viitorul patriarh al României, ca prin intermediul acestuia sa fie informati si comunistii locali, pe care acesta îi cunostea foarte bine. Cum a ratat România locul 13 mondial în topul rezervelor de aur şi am ajuns pe 31 România s-ar fi putut clasa pe locul 13 în clasamentul mondial al rezervelor de aur, deci cu aproape 20 de locuri mai sus decât poziţia ocupată acum, dacă nu am fi trimis ruşilor tezaurul în 1916 şi am fi păstrat neatinsă rezerva de aur din 1944, potrivit lui Cristian Păunescu, consilier al guvernatorului băncii centrale. Sursa: Mediafax Tezaurul trimis de România la Moscova în două faze, în 1916 şi 1917 includea, pe lângă multe obiecte de patromoniu, 91,2 tone de aur, nerecuperate până acum, şi care sunt evaluate în prezent la 13 miliarde de lei sau 3,2 miliarde de euro, potrivit datelor prezentate de Păunescu în cadrul simpozionului "Banca Naţională a României în timpul Primului Război Mondial". Din această cantitate, circa 90% erau monede de aur, iar 10% aur fin, sub formă de lingouri. Potrivit consilierului BNR, dacă celor 91 de tone de aur trimise la Moscova li s-ar adăuga stocul de aur al BNR din 1944, de 244 tone de aur (fond folosit ulterior pentru a plăti datoriile către anumite ţări) şi cele 106 tone incluse în rezerva de aur a BNR astăzi, atunci s-ar ajunge la o cantitate totală de circa 440 de tone, care ar poziţiona România pe locul 13 în lume din punct de vedere al rezervei de aur, imediat sub Banca Centrală Europeană, aflată pe locul 12. În prezent, rezerva de aur a României ocupă poziţia 31 în acest clasament. Două recuperări parţiale de tezaur De-a lungul timpului, autorităţile locale au făcut încercări repetate de recuperare a tezaurului, răspunsul primit de la ruşi fiind de fiecare dată evaziv. În 1921, autorităţile ruse au spus că "Rusia este dispusă să renunţe la tezaur dacă România renunţă la Basarabia". Pe de altă parte, autorităţiele ruse puneau problema ca o parte din tezaur să rămână în Rusia, ca o compensare pentru bunurile lăsate de ruşi pe teritoriul României în Primul Război Mondial, evaluate de aceştia la circa 1 miliard de lei. În 1916, valoarea tezaurului românesc trimis la Moscova se ridica la 9 miliarde de lei. În 1922, România a prezentat problema tezaurului în cadrul Conferinţei Economice de la Genova, unde s-a decis că "guvernul sovietic rus va restitui guvernului român valorile depozitate la Moscova de guvern român". În cele din urmă, în 1935 Rusia a restituit României o parte din tezaur, în special documente, dar nu fondul de aur. Au fost înapoiate României 1443 casete de valori şi 9 pachete cu 403 de manuscrise vechi, acte mânăstireşti şi plăcuţe funerare. În 1916, când tezaurul a fost dat spre păstrare ruşilor, membrii familiei regale şi cei ai familiilor autorităţilor au trimis și lucruri fără valoare de patromoniu. Aşa încât, potrivit lui Cristian Păunescu, multe dintre pachetele restituite în 1935 conţineau bancnote româneşti din 1916 şi chiar articole vestimentare. În 1956, Rusia a restituit o a doua parte din tezaur, incluzând numeroase opere de artă şi alte obiecte de patrimoniu. Aurul însă a rămas la Moscova şi până azi. Cum a ajuns tezaurul la ruşi Dupa cea de-a doua restituire România a alcătuit o expoziţie în care prezenta cele mai importante opere recuperate, printre organizatorii acesteia aflându-se şi istoricul Dinu C. Giurescu. Istoricul spune ca a fost "impresionat de starea bună a lucrărilor, de calitatea obiectelor din argint, care fuseseră restaurate. Printre obiectele de patrimoniu se afla Epitaful de la Cozia din 1396", spune istoricul. Rezerva de aur a rămas însă la Moscova, deşi după 1956 statul român a continuat încercările de recuperare. Problemele pe care România le are în recuperarea acestor valori ridică întrebarea cât de oportună a fost trimiterea tezaurului la Moscova. Dinu Giurescu spune că, în 1916 - 1917 această soluţie a autorităţilor a fost perfect justificată: "în 1916 (când a fost trasportată prima parte din tezaur n.r.), România se afla în plină psihoză a retragerii. Ce putea fi mai sigur pentru tezaur decât Rusia, imperiul Romanovilor? În 1917 (când a fost trasportată cea de-a doua parte n.r.) ne aşteptam la ofensiva germană şi nu ştiam dacă vom putea susţine şocul acesteia. De unde să ştie autorităţile că în trei luni regimul politic din Rusia se va schimba şi vor veni bolşevicii". Comoara Romaniei ramane ingropata la Moscova Daca ar fi sa vorbim despre relatiile romano-ruse, s-ar putea spune ca intre cele doua tari s-a creat o legatura "frateasca", desi presa rusa afirma, recent, ca "Romania nu mai este o tara frateasca". Din motive pe care toata lumea si le aminteste, Rusia a jucat rolul fratelui mai mare si, de-a lungul timpului, si-a exercitat puterea in cele mai variate forme, mergand de la atitudinea protectoare a unei natiuni superioare (doar numeric am spune), si pana la furia si aroganta cotropitorului. Prin prisma acestei ultime "insusiri" se poate judeca si lipsa de disponibilitate a Moscovei de a aborda o problema ramasa in litigiu, si anume Tezaurul Romaniei. Imaginea pe care o au in prezent romanii despre Rusia s-a format, in mare parte, in prima jumatate a secolului trecut, cand momente ale istoriei, cum ar fi cele doua razboaie mondiale, Marea Unire, pierderea Basarabiei si a Bucovinei, preluarea puterii de comunisti, au ramas definitiv in memoria poporului roman. Revolutia bolsevica a aratat Romaniei o dubla ipostaza a Moscovei, aceea de aliat, dar si de dusman. Romanii nu pot uita imaginea trupelor sovietice invadatoare, care nu au tinut cont de morala si reglementari internationale, dar isi amintesc si despre prietenia romano-sovietica, gratie careia vizitau URSS mai mult decat propria tara. Dupa 1945 a avut loc un proces sustinut al autoritatilor comuniste de a transforma Rusia dintr-un vechi dusman intr-un nou aliat. Ultima data, imaginea Rusiei in Romania s-a schimbat dupa Revolutie, imagine marcata de redescoperirea adevaratei istorii, de caderea blocului comunist, de problemele din Republica Moldova si de dificultatile economice prin care au trecut ambele tari. LITIGII De-a lungul timpului au existat si au ramas probleme nerezolvate intre cele doua tari, candva vecine, cum ar fi problema Tezaurului romanesc aflat la Moscova, despre a carui retrocedare ar trebui sa se discute intens. Un alt moment de criza l-a constituit aderarea Romaniei la NATO, care, insa a fost depasit gratie eforturilor diplomatice. Un alt "punct fierbinte" al relatiilor bilaterale il constituie, in prezent, amplasarea de baze militare americane pe teritoriul tarii noastre, problema discutata intre cele doua parti, dar si in cancelariile occidentale. TRATATIVE In 1922, Romania deschidea pentru prima data tratativele de recuperare a Tezaurului. Lucrurile inaintau anevoios. Abia in 1935, o data cu reluarea relatiilor diplomatice, Rusia a restituit o parte din arhive. Iar in 1956, comunistii romani primeau de la tovarasii rusi o alta transa: tablouri, cateva comori antice si ceva documente. Restul a ramas in Rusia si nu a fost restituit nici astazi, in pofida solicitarilor tenace ale conducatorilor perindati la conducerea Romaniei. Si aceasta pentru ca, in problema Tezaurului, indiferent de regim, culoare politica sau pozitia fata de "marea prietena de la Rasarit", autoritatile romane au avut aceeasi cerere: "Vrem Tezaurul inapoi!". De la Bratianu la Titulescu, de la maresalul Antonescu la Gheorghiu-Dej si Ceausescu, toti au purtat ample tratative pentru recuperarea aurului. Guvernatorii BNR din 1922 incoace si-au transmis unul altuia dosarul juridic al Tezaurului depozitat la Kremlin, o data cu datoria de onoare de a nu renunta niciodata la revendicari. In prezent insa, lucrurile se misca mai greu, sau aproape deloc. COMPROMIS POLITIC sau ÎNALTĂ TRĂDARE?! La data de 4 iulie 2003, presedintele Romaniei si cel al Federatiei Ruse si-au pus semnatura pe "Tratatul privind relatiile prietenesti si de cooperare dintre Romania si Federatia Rusa", tratat al carui text a fost ferit de ochii si dezbaterea opiniei publice pana dupa semnarea sa de cei doi sefi de stat. Ridicarea valului ce acoperea asa-zisul mister nu a relevat nimic spectaculos, de natura sa rastoarne presupunerile anterioare. Toata lumea si-a dat seama ca "documentul" nu reprezenta un soi de piatra de hotar pentru relatiile romano-ruse. Mai mult, analistii sustin ca, asa cum este el redactat, tratatul este aproape lipsit de sens si esenta. Faptul ca Rusia isi afirma respectul pentru dreptul Romaniei de a-si alege aliantele politice si militare, poate singura concesie facuta de partea rusa, nu este decat consfintirea unei stari de fapt si a directiei in care societatea romaneasca s-a indreptat dupa decembrie 1989. PRIETENIE? Nici macar nu se poate spune ca tratatul consfinteste "prietenia" dintre cele doua tari, pentru ca realitatea concreta nu ofera posibilitatea de a fi astfel calificat. Si aceasta pentru ca tocmai acele capitole dureroase ale istoriei pe care romanii le resimt ca pe niste rani inca deschise, cum ar fi Tezaurul aflat la Moscova si Pactul Ribbentrop-Molotov, au fost fie expediate intr-o "declaratie comuna" a ministrilor de Externe anexata la tratat, fie complet ignorate. "Am ajuns la parerea comuna privind necesitatea de a inchide capitolele dureroase din istoria relatiilor bilaterale. Condamnand Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939, precum si participarea Romaniei la cel de-al II-lea Razboi Mondial de partea Germaniei hitleriste, ambele parti isi exprima hotararea de a depasi mostenirea negativa a trecutului totalitar si de a-si construi relatiile tinand seama de schimbarile profunde care au loc in Romania si Rusia si de experienta pozitiva acumulata in diverse domenii ale cooperarii interstatale", se arata in document. VALOARE SIMBOLICA? In continuarea Tratatului de baza se afirma ca problema Tezaurului Romaniei va fi data in studiu unei comisii de istorici, Tezaur despre care presedintele Iliescu a afirmat ca, din punct de vedere material, oricum nu reprezinta o valoare semnificativa, daca o comparam cu deficitul comercial al Romaniei in schimburile economice cu Rusia. Opinia presedintelui Iliescu privind valoarea materiala si cea simbolica ale Tezaurului ar fi trebuit sa fie adresata in primul rand partii ruse, sub forma unei probleme ridicate in cursul negocierilor, si nu ca pe o explicatie data romanilor. In aceste conditii, Rusia se poate considera absolut multumita de termenii pragmatici in care a fost redactat acest tratat. Romanii insa isi pot da seama ca liderii lor au semnat un document care nu pune nici un pret, nici macar simbolic, pe durerile si suferintele lor istorice. "Astazi, Romania si Rusia au intors impreuna o pagina din istoria relatiilor lor multiseculare, exprimand, prin semnarea Tratatului politic de baza, dorinta lor de relansare, dezvoltare si amplificare a relatiilor bilaterale pe multiple planuri. Prevederile tratatului raspund intereselor, nevoilor si obligatiilor internationale ale ambelor parti si sunt cu adevarat un instrument de baza pentru reconstructia increderii intre tarile si popoarele noastre. Am discutat, din aceasta perspectiva, despre viitorul relatiilor romano-ruse cu presedintele Putin. De comun acord, am apreciat drept benefic dialogul sustinut din ultima perioada la toate nivelurile politice si economice si am convenit ca el trebuie sa se intensifice. Dorim sa construim un parteneriat privilegiat cu Rusia, plecand de la toate aceste elemente, viziuni si valori comune. Am hotarat sa lasam trecutul in seama istoricilor, a politologilor si a sociologilor, iar noi sa ne concentram asupra prezentului si viitorului. Normalizarea relatiilor politico-diplomatice va duce la relansarea si amplificarea schimburilor comerciale, a relatiilor economice romano-ruse", declara presedintele Ion Iliescu dupa semnarea tratatului. "COMITETE SI COMITII" O data cu semnarea, cu doi ani in urma, a Tratatului bilateral romano-rus, chestiunea Tezaurului ar fi trebuit sa fie reluata intr-o maniera serioasa. Ca anexa la tratat, declaratia comuna a ministrilor de Externe consemna infiintarea unei comisii comune romano-ruse care sa studieze problema Tezaurului. "Studiul" va oferi insa doar o perspectiva istorica, concluziile sale fiind lipsite de relevanta politica sau juridica. Doar ministerele de Externe ale celor doua tari vor putea lua astfel de decizii, atunci cand comisia isi va fi incheiat lucrarile. Tot ce se stie este ca aceasta comisie s-a infiintat, ca a muncit greu pentru punerea la punct a unui regulament de functionare si este sustinuta cu fonduri guvernamentale din ambele tari. Intalnirile care au avut loc pana acum au ramas fara rezultate concrete, iar daca, pana la urma, Rusia va refuza in continuare sa restituie Tezaurul, romanii vor pastra o ostilitate fata de Rusia greu de inlaturat, chiar daca autoritatile din cele doua state se vor lauda in continuare cu un volum de relatii economice imbucurator. Romanii sunt convinsi ca prin Tezaur au pierdut mai mult decat zeci de tone de aur sau miliardele de dolari cat valoreaza acesta. De altfel, in acest moment se asteapta de la comisia comuna un raspuns esential – daca Tezaurul romanesc exista inca la Moscova sau daca nu cumva a contribuit la bunastarea liderilor bolsevici si a "poporului sovietic fratesc". FARA NICIO FINALITATE In perioada 19-21 octombrie 2004, a avut loc, la Bucuresti, prima sesiune plenara a Comisiei comune romano-ruse pentru studierea problemei Tezaurului romanesc. Cu aceasta ocazie s-au intalnit copresedintii si secretarii comisiei. Copresedintii acesteia, prof. univ. dr. Ioan Scurtu pentru partea romana si academician Alexandr Oganovici Ciubarian pentru partea rusa, alaturi de cei 18 membri au procedat la "o analiza detaliata, pentru care este necesara o cercetare aprofundata si colaborarea specialistilor celor doua parti in domeniile relevante", se arata intr-un comunicat dat publicitatii dupa intalnire. De altfel, fiecare intalnire este urmata de protocoale adoptate la finalul fiecarei sesiuni a comisiei. La prima sesiune au fost abordate probleme generale privind contextul istoric al depozitarii Tezaurului romanesc la Moscova, documentele relevante, ca si aspecte de organizare a activitatii viitoare a comisiei. OPTIMISM Dupa aceasta prima intalnire, ministrul de Externe roman de la vremea respectiva, Mircea Geoana, se declara "optimist cu privire la restituirea Tezaurului romanesc de la Moscova". "Suntem increzatori ca acest elan bun va duce in scurt timp la identificarea si, speram noi, restituirea unei parti importante din Tezaurul romanesc aflat inca la Moscova", declara seful diplomatiei romane. Acelasi optimism era afisat, dupa intalnirea de la Moscova cu omologul sau rus, Mihail Fradkov, si de premierul din vremea respectiva, Adrian Nastase, care aprecia semnarea tratatului, fara a face insa referiri la documentul aditional. "Putem lucra mai bine pentru relansarea relatiilor noastre, in special in plan economic", afirma Nastase. UN DECENIU DE NEGOCIERI Negocierile romano-ruse au durat mai bine de un deceniu, consumandu-se peste 20 de runde, acestea reprezentand un record in materie. Tarile vecine, fosti sateliti, ca si Romania, ai URSS, au incheiat inca din 1992 tratatele politice cu Federatia Rusa. Iliescu si Gorbaciov au incheiat un tratat de prietenie la 5 aprilie 1991, cu doar cateva luni inainte de colapsul URSS. Tratatul nu a fost ratificat. Din 1993, Romania a incercat sa negocieze cu Federatia Rusa problemele in litigiu, de care nu-i pasase atunci cand a semnat Tratatul cu Uniunea Sovietica. Dupa disparitia URSS, presedintele Iliescu si-a amintit subit si de Tezaurul Romaniei si de Pactul Ribbentrop-Molotov, din august 1939, in urma caruia Stalin a anexat Basarabia. Nenumaratele runde de negocieri din mandatul presedintelui Emil Constantinescu nu au adus nici un rezultat. Mai pragmatica, Administratia Iliescu a renuntat la mentionarea problemei Tezaurului in textul tratatului si la condamnarea Pactului germano-sovietic de catre partea rusa. O data cu invitatia adresata Romaniei de a adera la NATO, nici articolul privind securitatea nu mai reprezenta un obstacol. Diplomatia romana n-a obtinut ce isi propusese, fiind nevoita sa incheie tratatul cu Rusia in forma si la data pe care le-au fixat Moscova. Iar Kremlinul a avut nevoie de acest tratat pentru a inlatura ultimul obstacol politic din calea patrunderii capitalului rusesc in economia romaneasca. Nici actualul presedinte, Traian Basescu, nu a pus in discutie, cel putin pana acum, acest subiect delicat in relatiile romano-ruse. COMPONENTA COMISIEI Din partea tarii noastre, Comisia pentru studierea problemei Tezaurului Romaniei depus la Moscova in timpul Primului Razboi Mondial beneficiaza de o participare serioasa. Copresedinte al comisiei este Ioan Scurtu, profesor universitar doctor la Universitatea Bucuresti, director al Institutului "Nicolae Iorga". Din comisie mai fac parte noua membri, directorul Directiei Drept International si Tratate din Ministerul de Externe, ca secretar roman al comisiei, si reprezentanti ai Bancii Nationale, Ministerului de Externe, Muzeului National de Arta, Secretariatului de Stat pentru Culte si profesori si istorici de la Universitatea Bucuresti, Universitatea Ovidius (Constanta), si Universitatea Valahia (Targoviste), la care se adauga 13 experti (istorici, cercetatori, muzeografi, arhivisti, experti in Drept international public si in Finante publice). Partea rusa a comisiei este condusa de academicianul Alexandr O. Ciubarian si are ca secretar pe istoricul Victor V. Ischenko. INTALNIRILE DE PANA ACUM Membrii romani ai comisiei au avut mai multe intalniri, cu scopul de a pregati modul de actiune in dialogul cu componenta rusa a comisiei. Astfel, in cele patru reuniuni ale componentei romane desfasurate in anul 2004 (27 februarie, 10 martie, 4 iunie si 13 august), au fost discutate aspecte organizatorice, dar si tematica pentru activitatea de cercetare a membrilor comisiei. Cu ocazia primei intalniri dintre copresedintii si secretarii Comisiei comune romano-ruse, desfasurata in perioada 18-20 mai 2004 la Moscova, s-au discutat componenta comisiei, modalitatea de desfasurare a lucrarilor si programul comisiei. Cu aceasta ocazie s-a semnat Regulamentul de functionare a Comisiei pentru problema Tezaurului romanesc. Regulamentul prevede studierea de catre comisie a problematicii Tezaurului romanesc cu prioritate in cadrul chestiunilor izvorate din istoria relatiilor bilaterale. In perioada 19-21 octombrie 2004, a avut loc la Bucuresti prima sesiune plenara a Comisiei comune romano-ruse privind problema Tezaurului Romaniei depus la Moscova in timpul Primului Razboi Mondial. In cadrul acesteia au fost discutate aspecte referitoare la contextul istoric in care a avut loc depozitarea Tezaurului Romaniei si a perioadei imediat urmatoare, anume anii 1916-1918, probleme de Drept international privind Tezaurul Romaniei depus la Moscova, elemente legate de dialogul bilateral si multilateral purtat pe marginea problemei Tezaurului Romaniei, precum si aspecte organizatorice legate de activitatea viitoare a comisiei. Astfel, in cadrul reuniunii s-a convenit ca analiza acestui subiect sa se faca pe baza de documente, prin cercetari in arhive, muzee si alte institutii din cele doua tari. Procesul de cercetare va fi unul continuu, inclusiv in perioadele dintre sesiunile plenare. Urmatoarea reuniune a comisiei se va desfasura la Moscova, in luna iunie 2005. OBIECTIVELE PROPUSE Infiintarea si activitatea comisiei, concretizata prin adoptarea regulamentului si desfasurarea primei sale sesiuni, reprezinta o confirmare a noii calitati a relatiilor romano-ruse, deschise spre abordarea si solutionarea tuturor subiectelor aflate pe agenda bilaterala. Ministerul Afacerilor Externe a abordat aceasta problematica si va continua sa o abordeze intr-un spirit deschis, in scopul rezolvarii cat mai rapide a aspectelor delicate din relatia bilaterala. Comisia este un organism stabilit de comun acord cu partea rusa (prin Declaratia ministrilor Afacerilor Externe semnata la 4 iulie 2003, o data cu Tratatul politic de baza), care isi desfasoara activitatea in baza Regulamentului de functionare a comisiei, ca unic organism oficial bilateral consacrat solutionarii chestiunii Tezaurului. Prin organizarea primei sesiuni a comisiei, aceasta si-a demonstrat operationalitatea, pe o baza predictibila, obiectivele acesteia si desfasurarea in timp fiind deja convenite (reuniunile comisiei desfasurandu-se in plen o data-de doua ori pe an sau ori de cate ori este nevoie). DRUMUL FARA INTOARCERE Au trecut 88 de ani de la noaptea in care o garnitura de tren trecea, in mare secret, Prutul cu destinatia Moscova. 94 tone de aur erau depozitate la Kremlin, conform intelegerii dintre Guvernul roman si cel rus. Sapte luni mai tarziu, alte comori si arhive erau depozitate langa aur, ca urmare a ocuparii Romaniei de trupele germane. Doar o mica parte a Tezaurului s-a intors acasa. Cele 94 tone de incarcatura pretioasa, reprezentand aurul BNR, precum si bijuteriile Casei regale aveau sa fie depozitate la Kremlin, ca urmare a intelegerii dintre Guvernul roman si cel rus. Averea Romaniei trebuia pusa la adapost in fata nemtilor, care inaintau vertiginos spre Moldova. In vara anului 1917, un alt transport avea menirea sa ascunda la Moscova comorile Romaniei, in fata situatiei disperate de pe front: tezaure antice din aur, descoperite pe teritoriul Romaniei, unele vechi de peste 3.500 de ani, arhivele Academiei, mii de tablouri de patrimoniu, odoare si obiecte de cult din manastiri. Numai aurul trimis in primul transport valoreaza in prezent peste 1,2 miliarde de dolari. In Rusia a izbucnit insa, in acelasi an, Revolutia bolsevica, context politic in care nu mai avea cine sa respecte protocoalele incheiate cu Guvernul tarului intr-un imperiu dominat de haos.

vineri, 18 mai 2012

Cel mai mare jaf din Istoria modernă a României!

Tezaurul României-Cel mai mare jaf din Istoria modernă a României! 1-Punctul zero!
În ziua de 15 decembrie 1916, încărcat în şaptesprezece (17) vagoane de marfă (la care s-au ataşat încă şapte (7) - trei (3) pentru delegaţii Băncii Române şi patru (4) pentru cei două sute (200) de gardieni însoţitori -), tezaurul Băncii Naţionale a României şi bijuteriile M. S. Regina Maria au luat drumul Moscovei pentru „a fi pus în siguranţă”. Şase luni mai tîrziu, la 27 iulie 1917, o altă parte a tezaurului B.N.R., alături de „valorile diferitelor instituţii bancare şi de credit şi a fondurilor arhivistice şi muzeale aduse la Iaşi” adică „documentele şi manuscrisele Academiei Române, documentele Arhivelor Statului, zestrea arhivistică a muzeelor, pinacotecilor şi chiar colecţiilor particulare” (V. G. Morţun, Dr. C. Angelescu, I. Kalinderu, G. Enescu etc...), la care s-au adăugat şi obiectele de cult din mănăstiri şi biserici, precum şi bijuteriile din depozitele private ale cetăţenilor români, cu alte cuvinte „avutul societăţii constând în titluri, efecte de orice măsură şi obiecte preţioase etc” a fost încărcat în 24 de vagoane şi expediat în Rusia. Aceste două transporturi de bunuri materiale şi spirituale, au desemnat o realitate exprimată prin sintagma „tezaurul românesc de la Moscova!” Punctul de plecare Multă vreme după consumarea unei politici care a sfidat orice fel de normă etică faţă de valorile culturale irepetabile, nu s-a scris mai nimic. Rămas la Moscova tezaurul a antrenat, poate, doar senzaţionalul care şi-a spus/scris întâmplător cuvântul. Când însă, acest lucru s-a întâmplat, el s-a făcut în cercuri restrânse, fară dorinţa de asumare a vinovăţiilor faţă de patrimoniul cultural sacrificat, fară un demers ştiinţific cu rol critic-educativ şi fără intenţia de a pune în mişcare, prin erudiţie, mari dezbateri, mari controverse. „Cercetătorii serioşi şi iubitorii de senzaţional şi-au spus cuvântul. Cu toate acestea, opinia publică este tot atât de puţin lămurită astăzi, ca şi acum 15 ani”, scria în 1934 Mihail Gr. Romaşcanu. După patruzeci şi unu de ani de la încredinţarea celei de a doua părţi a tezaurului nostru spre păstrare Rusiei, spiritul public arăta la fel. Fără educaţie în domeniu, adică nepregătit să estimeze corect, efectul ignoranţei agresive sau/şi inocente cu consecinţe negative pentru propriile însemne de nobleţe spirituală şi fără informaţie, adică incapabil să aproximeze măcar, pagubele materiale produse de politica neatentă şi/sau de greşelile trecutului. Acest adevăr este probat de apariţia „Studii-lor asupra tezaurului restituit de U.R.S.S”, culegere nelimpede, scrisă pe fragmente ce adună dezordonat, într-un fel de inventar, referinţe despre lucrările de artă restituite de U.R.S.S. şi expuse în Muzeul de Artă al Republicii (astăzi Muzeul Naţional de Artă al României), în ajunul lui 23 august 1958. „Cuvânt-ul înainte”, într-un limbaj în care de fapt, nu a crezut şi nu crede nimeni, este semnat de academicianul George Oprescu (1881-1969). Fără sistemă şi fară rigoarea profesionistului, el nu răspunde nici măcar la o întrebare esenţială: cât anume din patrimoniul cultural s-a întors acasă? Nici nu face referiri la felul în care istoricul şi colecţionarul de artă, în calitatea sa de membru al Comisiei Guvernului Român, a identificat „operele”, despre care n-a „putut vorbi deloc, căci nimeni nu le văzuse, sau dacă le văzuse, amintirea lor era vagă, inconsistentă. Despre altele se putea face cel mult o descriere după fotografii, cînd acestea existau”. Nici nu permite stabilirea identităţii celor „340 de lucrări, care erau la atelierul de restaurare” moscovit şi, nici motivul pentru care s-a intervenit asupra lor printr-o operaţiune dificilă, complicată şi complexă, care putea să antreneze chiar şi dispariţia lucrărilor, fară asistenţa specialiştilor români. Nici cine anume a „înscris în inventare”, „obiectele, amănunţit descrise”, nici care a fost motivul pentru care numai „o serie au fost trimise Statului român, în acelaşi timp cu tezaurul, iar altă serie a rămas la Moscova”, şi nici faptul că încă de la 5 octombrie 1918, Comitetul Comisarilor Poporului Sovietic a decretat asupra inventarierii şi protecţiei tuturor operelor istorice şi de artă. Discursul confuz, lipsit de argumente raţional-profesionale, ca şi atitudinea ezitantă fară responsabilitatea moral-intelectuală a celui care din ianuarie 1926 a ocupat o poziţie înaltă în cadrul Institutului Internaţional de Cooperare Intelectuală sunt foarte greu de explicat. Cu atît mai mult asta, cu cât omul de ştiinţă George Oprescu era în cunoştinţă de cauză cu faptul, că la 7 iunie 1944, într-o situaţie asemănătoare cu cea din 1916-1917, la care s-a adăugat şi atenta supraveghere instituită de sovietici asupra întregii Românii, Consiliul de Administraţie şi Consiliul General al B.N.R., au conştientizat răspunderea ce le revenea faţă de imensele valori patrimoniale şi, „au aprobat mutarea parţială sau totală a tezaurului Băncii din Bucureşti şi depozitarea acestui tezaur în caz de nevoie, la mănăstirea Tismana”. Înainte însă, ca cele 4.035 de casete în greutate brută de 212.245,305 kg. din care 189.673,99044 kg. aur, la care s-au adăugat încă 51 de casete cu „aur polonez în păstrare”, să fie stocate la mănăstirea Tismana, un delegat special al Băncii a discutat cu înalt Prea Sfinţitul Mitropolit al Olteniei despre „dorinţa Consiliului Băncii de a reface mănăstirea Tismana, aripa distrusă în incendiu acum doi ani” semn că respectul faţă de moştenirea trecutului a fost asumat. Conştiinţa aceasta asupra valorii obiectului cultural (mobil şi imobil) a promovat şi măsuri, care au debutat cu o primă scrisoare a Comisiei Monumentelor Istorice, trimisă la 22 iunie 1944 conducerii B.N.R.: „Domnule Guvernator, Comisia Monumentelor Istorice vă aduce viile sale mulţumiri pentru lăudabila dumneavoastră iniţiativa de a reface pe banii Băncii Naţionale a României chiliile distruse de incendiu la mănăstirea Tismana şi este de acord ca lucrările de refacere să înceapă imediat...” Ea a fost urmată de raportul întocmit de Serviciul de Arhitectură al şantierului Tismana la 21 septembrie 1944: „Conform dispoziţiilor ce am avut, lucrările de la Tismana continuă, refacându-se aripile chiliilor distruse de incendiu. Am obţinut din partea Comisiunii Monumentelor Istorice autorizaţia de a lucra pentru o cât mai repede folosire a încăperilor şi de comun acord cu domnul arhitect inspector general Horia Teodoru de la Monumentele Istorice am amânat pentru campania 1945 executarea porticului din curtea interioară a mănăstirii...” Chiar dacă agresiunea nazistă s-a soldat cu catastrofale sacrificii culturale prin distrugerea unor importante valori, printre care şi chiliile mănăstirii Tismana, lucrările de restaurare desfăşurate în plin război, în linia legislaţiei existente în vigoare, au asigurat nu numai protecţia tezaurului Băncii Naţionale, dar şi ocrotirea unui monument major, cu ajutorul căruia românii se identifică astăzi în istorie şi îşi circumscriu locul în cultura universală. în acest fel, viitorului i s-a garantat tradiţia trăirii în timp istoric. Într-un moment de tensiune comparabil cu cel din 1916 - 1917, deoarece în ambele momente cheie ţara era în derută, conducerea Băncii Naţionale, Consiliul de Miniştri şi Marele Stat Major au demonstrat că prin „acţiunea Tismana” recuperarea monumentului a camuflat adevăratele intenţii, trădările, laşităţile, regretele, neputinţele şi resemnările situîndu-se în afara oricăror discuţii. Deoarece, la 4 februarie 1947, tezaurul B.N.R. s-a întors acasă. Un an mai târziu, tezaurul depus de Guvernul polonez „al lui Beck” a fost şi el restituit în întregime . Şi atunci? Atunci, obiectiv şi/sau subiectiv ne este imposibil să nu acceptăm întrebarea: în 1916 şi în 1917 se putea şi altfel? Pentru a ne asuma însă deplin povara acelui trecut, trebuie mai întâi să definim termenul tezaur. II. SEMNIFICAŢIA UNUI CONCEPT Accepţiunea terminologică, consacrată de Dicţionarul General al Limbii Române este următoarea: „TEZAUR, tezaure, s.n. Din lat. thesaurus: 1. Cantitate mare de, bijuterii, pietre scumpe sau obiecte reprezentând valori spirituale, strânse şi păstrate în loc sigur; avere, bogăţie mare...Loc (ţinut sub cheie) unde se păstrează obiecte de preţ... 2. Cantitate de bani sau obiecte preţioase, ascunse de multă vreme în pământ şi descoperite întâmplător; comoară... 3. Totalitatea aurului şi a altor metale preţioase, efecte etc. care se găsesc în depozitul unei bănci de emisie, constituind acoperirea biletelor de bancă sau a bancnotelor emise. Patrimoniul material, averea, totalitatea bunurilor unui stat...locul unde se păstrează depozitele de metale preţioase, patrimoniul în bani sau în efecte al statului sau al unei bănci; vistierie, trezorerie. 4. fig. Ceea ce este socotit ca fiind foarte preţios şi folositor, ceea ce este foarte iubit şi preţuit; comoară, odor... Patrimoniu spiritual rezultat din munca culturală desfăşurată într-un lung interval de întreaga omenire, de o anumită societate sau de un grup de cercetători într-un anumit domeniu de preocupări”. Sensul conceptului, în cea mai simplă formă îl găsim însă, în Mic Dicţionar al Limbii Române unde este explicat pentru o căutare rapidă: „TEZAUR, s.n. 1. Cantitatea mare de bani, bijuterii, aur. Aurul şi alte obiecte de preţ din depozitul băncii. 2. Bogăţie culturală, cantitate mare de opere de artă”. Atunci când ne referim la tezaurul românesc de la Moscova, capacitatea operaţională a conceptului ne dezvăluie o realitate ce nu poate fi exprimată decât prin cumulul accepţiunilor indicate de dicţionare. Avem a face, în definitiv, atât cu o componentă ce poate fi evidenţiată prin cantităţi, cât şi cu o producţie culturală cu valoare spirituală. Prima semnifică stocul de aur (conţinând monezi şi medalii) al Băncii Naţionale Române, în greutate de 9.336.206 tone de aur fin, evaluat la suma de 321.580.456,84 lei aur. Echivalentul în lei a fost calculat potrivit legii din 29 martie/11 aprilie 1867, care a mai suferit ulterior unele modificări, dar care se afla încă în vigoare în anul 1916. La nivelul anului 1990, valoarea de 9.336.206 tone de aur pur trimisă Rusiei se ridica la echivalentul de 1.200.663.081,56 USD. Cărţile şi documentele Arhivei Naţionale şi ale Academiei Române, obiectele de arheologie, operele de artă aparţinând statului şi colecţiile particulare, precum şi obiectele de cult din mănăstiri şi biserici au numai o excepţională însemnătate documentară şi artistică pe care nu avem dreptul să o subestimăm, deoarece semnifică o componentă a avuţiei culturale. Nu este mai puţin adevărat însă, că aceste evidente bunuri culturale iau, de cele mai multe ori, forme de tezaurizare atunci cînd au în componenţă metale sau materiale preţioase, care le ridică valoarea şi le fac să se constituie în mijloace de schimb. Aceste categorii sînt în acelaşi timp, în chiar accepţiunea timpului lor, să zicem „ab initio”, şi forme de investiţie materială sigură, tot aşa cum sînt şi lucrările de artă despre a căror valoare culturală erau conştienţi în egală măsură atît comanditarii, cît şi creatorii lor. Aşadar, chiar dacă preţuirea lor materială nu poate fi stabilită decât în mod convenţional, ele reprezintă în fapt, valorile curate ale trecutului, definitorii pentru spaţiul nostru cultural. Pentru o mai bună înţelegere a acţiunii de adăpostire în Rusia a stocului de aur al B.N.R. şi a celei mai mari părţi a patrimoniului documentar şi muzeal, ce a avut, neîndoielnic, şi dramul său de dramatism, trebuie, mai întâi, să vedem care a fost contextul internaţional ce a marcat perioada premergătoare primului război mondial. III. Conjunctura politică externă determinantă În dificilele condiţii internaţionale, o nouă redistribuire a sferelor de influenţă în Europa, în care Germania a devenit puterea continentală, precum şi un nou echilibru a bătrânului continent au fost stabilite prin Congresul de pace de la Berlin (1/13 iunie -1/13 iulie 1878). Deşi la dezbatere punctul de vedere românesc a fost enunţat limpede şi afirmat cu hotărâre, fară echivoc de Ion Brătianu (prim-ministru) şi Mihail Kogălniceanu (ministru de externe), prezenţa celor două personalităţi politice la Berlin nu a mai putut influenţa cu nimic prevederile deja stabilite ale tratatului ce se va semna la 1/13 iulie. în schimbul confirmării statutului de „independentă”, pe care singură şi-l proclamase de mai bine de un an, România pierdea sudul Basarabiei. Ca urmare, Rusia, cu al său impetuos apetit de a domina, a devenit, atât în ochii guvernului, cât şi în. cei ai publicului intelectual, inamicul numărul unu. În condiţiile unei Europe şovăielnice, lipsită de stabilitate, cu o Franţă obosită de înfrângerea suferită în războiul franco-prusac din 1870-1871 şi cu un Paris şi o Londră dezinteresate de „problema” Balcanilor, singurele ţări care puteau reprezenta o contrapondere faţă de revendicările teritoriale ruseşti, erau Germania şi Austro-Ungaria. Acestea, alături de Italia au creat în 1882, blocul politico-militar al Puterilor Centrale (Tripla Alianţă). În atmosfera tensionată a acelor ani, apropierea guvernului liberal de Puterile Centrale a fost detrminată de o multitudine de interese reciproce convertite la 18/30 octombrie 1883 într-un tratat secret de alianţă româno-austro-ungar, semnat ja Viena. Conţinutul documentului reînnoit periodic până în pragul primului război mondial (1892, 1902 şi 1913) a fost păstrat secret. Cunoscut doar de prim-miniştri, el nu a fost adus niciodată în discuţia Parlamentului, de teama unanimităţii reacţiilor negative. Pentru oamenii antrenaţi în multitudinea de probleme ridicate de un asemenea act, putem spune că tratatul conţinea un preambul şi şapte articole, în care cele mai semnificative prevederi erau: caracterul defensiv al alianţei; angajamentul părţilor de a se sprijini reciproc în limita intereselor lor; obligaţia părţilor de a-şi acorda ajutor în cazul unui atac neprovocat; menţionarea prevederii de „casus foederis”, care incumba României obligaţia de a interveni atunci când Austro-Ungaria ar fi fost atacată la frontierele sale răsăritene; obligaţia părţilor de a se consulta în vederea măsurilor ce şe impuneau în cazul unei agresiuni, în condiţiile menţionate în articolele anterioare. Evoluţia vieţii politice internaţionale de după „momentul” Berlin a demonstrat că aderarea României la Tripla Alianţă a avut efecte pozitive pentru structura spaţiului economic, exerciţiu politic, viaţă instituţională etc. Astfel, România a fost scoasă din izolarea diplomatică în care se găsea, consolidându-i-se poziţia în Europa de sud-est. Acest lücru, a atras, desigur, şi unele avantaje economice pe piaţa Europei Centrale. în acord însă cu naţionalismul zgomotos şi public, practicat mai ales după 1890, clasa politică românească a resimţit această alianţă ca pe o piedică în lupta pentru unificarea naţională prin îngreunarea ajutorului pe care regatul îl putea acorda pe faţă românilor din Ardeal. Chiar dacă „în ascuns” naţionaliştii ardeleni au continuat să primească sprijin şi încurajări de la Bucureşti, „pe termen lung, şi în perspectivă istorică, alianţa cu puterile centrale mergea în contra intereselor naţionale şi împotriva simţămintelor marii majorităţi a românilor”, afirmă Vlad Georgescu în a sa Istorie... Pentru Puterile Centrale însă, statul român devenea interesant din următoarele motive. în primul rând avea un statut geopolitic determinat atât de frontiera lanţului Munţilor Carpaţi, cât şi de controlul asupra Dunării de jos. în al doilea rând, poziţionarea României atrăgea vecinătatea imediată a două mari imperii rivale (graniţa româno-rusă de peste 900 km şi româno-austro-ungară de 1.300 km). Apoi România avea nu numai resurse economice şi demografice semnificative, dar şi cea mai solidă armată din sud-estul continentului. Prestigiul politic, diplomatic şi militar în regiune însă, era asigurat de existenţa pe tronul României a dinastiei de Hohenzollern, de origine germanică. Şi, nu în ultimul rând prin teritoriul românesc cel de-al doilea Reich german avea asigurată securitatea graniţelor aliatului său principal, Imperiul Austro-Ungar. Însă, evoluţia vieţii politice şi militare a Franţei au determinat etajele de sus ale ierarhiei politice româneşti, să ceară deschis în Parlament, încă din 1908 - 1909, renunţarea la alianţa cu Puterile Centrale şi revenirea la tradiţionala politică de apropiere de Franţa. Infidelitatea această istorică este confirmată la 1909 de prinţul moştenitor Wilhelm care, după o scurtă vizită la Bucureşti, raporta Berlinului că: „în caz de război, România va refuza în cel mai bun caz să-şi îndeplinească obligaţiile de aliat, dacă nu se va decide chiar de a se alătura părţii adverse.” În decembrie 1913, însuşi bătrânul rege Carol declara ministrului Germaniei la Bucureşti, că din cauza politicii naţionale austro-ungare „poporul român nu va merge alături de Austria în cazul unui război... [deoarece] nu este suficient să avem tratate, trebuie ca acestea să fie şi populare” Părerea liberalilor, cu excepţia lui Constantin Stere (1865-1936), era că locul României e alături de Antantă (constituită în 1892-1893 şi 1904 - 1907 din Franţa, Rusia şi Marea Britanie) poziţie împărtăşită şi de conservatorii democraţi ai lui Take Ionescu (1858-1922), ca şi de marea majoritate a personalităţilor exemplare implicate în viaţa politică a României antebelice. Aceasta a fost, în esenţă, istoria evenimentelor politice internaţionale care a marcat perioada premergătoare primului război mondial. La 15/28 iulie 1914 prin agresiunea Austro-Ungariei asupra Serbiei, s-a declanşat primul război mondial. Începutul acestui război a găsit naţiunea română, divizată pe teritoriul a trei state: 1. Regatul României care includea teritoriul cuprins între Sudul Carpaţilor şi Dunăre; teritoriul cuprins între Marea Neagră şi Dunăre şi teritoriul cuprins între Carpaţii de Est şi Prut; 2. Imperiul Rus care ocupa atât întregul teritoriu cuprins între Prut şi râul Dniestr, aflat în Basarabia, cât şi braţul Chilia şi o parte din litoralul Mării Negre; 3. Imperiul Austro-Ungar care cuprindea partea de est a României de astăzi (Bucovina), partea de sud vest (Banatul), platoul central al Carpaţilor (Transilvania) şi partea de exterior a Carpaţilor (Maramureş, Crişana). Aşadar, cea mai mare parte a populaţiei României de atunci se afla sub dominaţie străină. în acest context, având în vedere faptul că prioritatea politică a românilor era eliberarea teritoriilor ocupate şi unificarea acestora în cadrul vechiului regat, ţara a optat, încă de la începutul primului război mondial, să se alăture Franţei, Angliei şi Rusiei, adică Antantei. Tocmai în acele timpuri, când totul era şovăielnic şi lipsit de stabilitate, Ion (Ionel) I.C.Brătianu (1864-1927) în numele guvernului român şi reprezentanţii diplomatici ai Angliei, Franţei, Italiei şi Rusiei au semnat la Bucureşti, la 14/27 august 1916, două convenţii. Una politică, prin care se prevedea alipirea Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei la România, alta militară, prin care ţara noastră, cu ajutor militar primit de la Antantă, se obliga să declare război Austro-Ungariei. Cele două convenţii au fost aduse în discuţia Consiliului de Coroană întrunit la 14/27 august 1916, moment în care regele Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (1865-1927) a comunicat şefilor de partide, foştilor prim-miniştri şi altor înalţi demnitari prezenţi, că hotărârea intrării în război a României, cu o armată de aproape un sfert de milion de oameni (ce reprezenta cca. 15% din populaţia ţării), a fost deja luată şi că operaţiunile militare erau deja în curs. În timp ce ofensiva română a surprins adversarul pe poziţii dificile, aflându-se pe patru câmpuri de luptă, aliaţii nerespectând convenţia semnată în august, au schimbat fundamental situaţia României pe câmpul de luptă, „Atâta timp cât armatele române au avut de făcut faţă doar trupelor bulgare şi austro-maghiare, frontul a putut fi stabilizat Intrarea însă în luptă a trupelor germane, comandate în nord de generalul Falkenhayn, la sud de generalul Mackensen, a schimbat rapid soarta războiului” Prin această decizie, temerile lui Brătianu s-au dovedit, din nefericire întemeiate, iar toată prudenţa de care dăduse dovadă în negocierea intrării României în război, inutilă. IV. EVACUAREA TEZAURULUI ROMÂNIEI LA MOSCOVA A. PRIMUL TRANSPORT Agravarea dramatică a evoluţiei situaţiei militare a determinat mutarea întregului Guvern, inclusiv a întregii familii regale, împreună cu alte instituţii ale statului în Moldova. „Aflăm însă de la Iaşi - nota viitorul general R. R. Rosetti - de la Ion şi Vintilă Brătianu, de la camarazi şi de la alţii aflaţi în posturile de conducere, greutăţile ce le întâmpinau din partea ruşilor care voiau să evacueze armata şi guvernul nostru în Rusia, ceea ce evident nu se putea admite atâta vreme cât rămânea un petic oricât de mic de teritoriu naţional neocupat de adversar”. Dar, sentimentul acut de teamă că „frontul nu va rezista şi că prin urmare Moldova nu este decât o primă etapă a evacuării definitive spre Rusia”, alături de psihoza declanşată de oraşul înghesuit şi diform „ce se umpluse de refugiaţi din care mulţi, mult prea mulţi, nu aveau treabă şi se îndeletniceau cu bârfeli şi prevederi catastrofale..” au produs o agitaţie fară măsură şi fară sens. Parlamentari şi senatori cu conştiinţe tulburi, magistraţi şi înalţi funcţionari de stat exacţi şi riguroşi, persoane bine şcolite din cunoscute familii ale ţării şi căpătuiţi ai clepei cu aroganţa ţoapei şi ipocrizia slugii, dar şi câţiva indivizi din sfera banală a celorlalţi oameni s-au evacuat la Herson (la gurile Niprului), localitate pregătită special pentru instalarea Suveranilor, a birourilor Parlamentului şi a ministerelor româneşti. Doar „trei persoane reuşiseră să schimbe, peste câteva luni, această stare de bolnăvicioasă deznădejde. Ele fură: regina Măria, prin voinţa ei dârză de a nu se da bătută; N. Iorga, căruia patriotismul său vibrant îi inspirau toate acele articole care, prin „Neamul Românesc” duseră cuvântul cel bun în toate unghiurile Moldovei şi ale frontului; generalul H.M. Berthelot, ale cărui optimism sănătos şi încredere în izbânda finală trezi un început de încredere.” Luna noiembrie a anului 1916 a adus însă armatelor române înfrângere după înfrângere, realitate pe care se va întemeia şi Decretul Regal nr. 3120 din 17 noiembrie 1916, prin care Banca a fost autorizată să-şi mute sediul în Iaşii mai liniştiţi decît Bucureştii sub ocupaţie germano-austro-ungară. Înainte însă, ca întâiul oraş al ţării să fie evacuat, forţe şi oameni politici, „întemeiaţi pe prevederile Convenţiei de la Haga, care asigurau protecţia averilor particulare”, au dat o adevărată lecţie de civism, prin promovarea ideii „că întregul stoc metalic al Institutului nostru de Emisiune să rămână la Bucureşti Ar fi fost desigur mai bine dacă cuvântul lor era ascultat Dar cine mai putea oare pune temei atunci pe tratatele şi convenţiile dinainte de război, care deveniseră pentru năvălitori petece de hârtie fără valoare? Forţa învinsese dreptul Realitatea dureroasă comanda raţiunii”. Asigurarea tezaurului a constituit o problemă extrem de importantă atât pentru Guvern, cât şi pentru conducerea B.N.R., pentru că, susţine Mihail Gr. Romaşcanu, „alături de armata ţării, Institutul nostru de Emisiune devenise al doilea factor de care depindea victoria finală”. Însă punerea în siguranţă a tezaurului care garanta emisiunea, a creat în interiorul conducerii B.N.R. două curente de opinie. Primul susţinea evacuarea tezaurului de către Bancă în localitatea indicată, nu înainte de încheierea tratativelor cu Guvernul. Cel de-al doilea agrea ideea conform căreia Guvernul avea obligaţia să rechiziţioneze aurul şi să-l depoziteze el însuşi, unde va crede de cuviinţă. În acest caz, Banca ar fi fost scutită de orice risc. Autoritatea guvernului sporea pe de o parte siguranţa conservării tezaurului într-o ţară străină, pe de altă parte, asigura facila lui repatriere. O limpezire, care să rezolve toate tensiunile şi contradicţiile, se impunea. Astfel, hotărârile luate în şedinţa Consiliului General din data de 2 decembrie 1916 au clarificat/afirmat unitatea punctului de vedere al conducerii B.N.R.: „1. Tezaurul se va strămuta dacă guvernul va încunoştinţa despre aceasta banca, fiindcă această strămutare prezintă un interes superior de stat. Numai după tratative cu guvernul imperial rus se va face strămutarea, întrucât are să se asigure paza şi păstrarea lui. 2. Transportarea se va face sub supravegherea unei comisii compusă din doi membri ai Consiliului, un director şi un cenzor, împreună cu casierul central al băncii şi personalul ce se va crede necesar. 3. Această comisie va aşeza tezaurul în localitatea ce i se va indica şi pe cât se va putea într-un compartiment special, din ale cărei chei, una se va păstra de directorul Băncii Naţionale. 4. Se va stipula în protocolul ce se va încheia cu autorităţile ruseşti, care vor primi tezaurul în păstrare, că este şi rămâne proprietatea băncii, care va putea dispune de el conform cu interesele ei şi îl va putea inspecta oricând prin directorii şi cenzorii săi.” Aşadar, primul curent de opinie se impusese. Mai mult încă, la data de 8 decembrie 1916, prin adresa nr. 777, ministrul de finanţe E.Constantinescu comunica următoarele, proaspătului guvernator al B.N.R. (în persoana lui Ioan G.Bibicescu - 1849-1924): „Strămutarea Băncii Naţionale de la Bucureşti la Iaşi, împreună cu stocul metalic, a fost negreşit făcută în scop de a asigura această instituţiune şi averea ei în contra unui resbel, în care armatele străine pun de obicei mâna atât pe averea Statului, cât şi pe averile cari au o relaţiune mai strânsă cu Statul Stocul metalic al Băncii garantând întreaga circulaţie a biletelor de bancă, care reprezintă astăzi o mare parte din averea publică, trebuie să fie apărat cu mare băgare de seamă de un asemenea risc. Toate vicisitudinile războiului ce bântueşte ţara nu se pot prevedea şi nu se poate afirma în toată liniştea, că stocul metalic al Băncii este în orice caz asigurat la Iaşi. în consecinţă s-ar impune poate trebuinţa de a se lua şi la Banca noastră Naţională precauţiuni ce s-au luat de puternica Bancă Naţională a Franţei, asigurând stocul metalic într-o ţară străină. Dacă Banca Naţională a noastră ar crede, precum credem şi noi că o asemenea precauţiune n-ar fi de prisos, atunci v-am propune mutarea stocului metalic şi a oricăror valori ar crede Banca, la Moscova, unde tezaurul Imperiului, aflat la Kremlin, oferă.o mai mare securitate decât oriunde. Transportul în alt loc, spre exemplu la Londra, este şi mult mai greu şi expus pericolului transportului pe mare, ameninţat de submarinele germane. Demersurile sunt făcute de pe acum pe lângă guvernul rusesc, pentru că mutarea averei Statului de la Casa de Depuneri şi de la Ministerul de Finanţe să se poată eventual face tot la Moscova.” În aceeaşi zi adresa ministrului de finanţe a fost supusă dezbaterilor Consiliului General al Băncii şi, tot atunci, directorul G. G. Danielopolu a fost autorizat de către aceeaşi conducere a Băncii să discute problema trimiterii tezaurului la Moscova cu generalul A. A. Mossolov, ministrul Rusiei la Iaşi. La data de 11 decembrie, generalul A. A.Mossolov informa pe ministrul român de finanţe, că a fost autorizat telegrafic să semneze protocolul privind încărcarea tezaurului B.N.R. într-un tren special, cu menţiunea că guvernul rus garantează integritatea tezaurului atât în timpul transportului cât si pe timpul rămânerii acestuia la Moscova. La 12 decembrie 1916, Consiliul de Miniştri şi-a asumat în mod lucid şi liber problema „strămutării tezaurului în ţară străină’’. Prin jurnalul nr. 20.901 bis, cabinetul Ion I. C. Brătianu „găsea că este nevoie să pună în siguranţă în Rusia, tezaurul Băncii Naţionale şi aprobă transportarea lui.” Legea votată în aceeaşi zi şi promulgată la 24 decembrie a sancţionat dispoziţia celor 11 miniştri: Victor Antonescu, Vintilă Brătianu,-Al. Constantinescu, M. Pherechide, CI. Istrate, G.M. Cantacuzino, E. Costinescu, I.G. Duca, D. Greceanu, Take Ionescu şi Gh. Mârzescu. „Întemeindu-se pe aprobarea guvernului român şi pe asigurările date de Rusia, Consiliul General al Băncii Naţionale a României a aprobat transportarea tezaurului la Moscova.” Astfel, din punct de vedere legal, chestiunea evacuării tezaurului Băncii, era pe deplin lămurită. în prezenţa generalului A. A.Mossolov şi a reprezentanţilor B.N.R., în ziua de 12/25 decembrie 1916, în gara Iaşi a început încărcarea stocului metalic al Băncii Naţionale Române. „În ziua de 12/25 decembrie 1916 au fost încărcate şapte vagoane (...) punându-se în fiecare vagon câte 100 (o sută) de lăzi, adică în total 700 (şapte sute) de lăzi. În ziua de 13/26 decembrie 1916 au fost încărcate încă alte şapte (7) vagoane (...) punându-se în fiecare vagon 100 (o sută) de lăzi, în afară de vagonul nr. 44 083 Cz.B.M. în care au fost încărcate 140 (o sută patruzeci) de lăzi, adică în total 740 (şapte sute patruzeci) de lăzi. În ziua de 14/27 decembrie 1916 au fost încărcate alte trei vagoane (...) punându-se în primele două câte o sută (100) de lăzi şi în al treilea 98 (nouăzeci şi opt) de lăzi, adică în total 298 (două sute nouăzeci şi opt) de lăzi. Valoarea totală a tezaurului în aur efectiv, format din monede de diferite feluri şi din lingouri de aur, încărcate în sus-numitele vagoane este conform declaraţiei Băncii Naţionale a României, de lei aur 314.580.456,84 bani (..) În afară de tezaurul Băncii Naţionale a României mai sus indicat, au fost încărcate în acelaşi vagon, nr. 225.692 O.B. alte două lăzi purtând sigiliile Băncii Naţionale a României, lăzi a căror valoare declarată este de 7 (şapte) milioane”, sumă ce semnifica valoarea în lei aur a bijuteriilor M.S. Regina Maria. La sfârşitul încărcării vagoanelor a fost redactat un protocol în trei exemplare originale, unul fiind predat reprezentantului guvernului rus, unul ministrului român de finanţe şi cel de-al treilea delegaţilor B.N.R. Documentul purta semnăturile lui A. A. Mossolov, ministrul Rusiei, a lui Victor Antonescu, noul ministru de finanţe şi ale lui Th. Capitanovici, A. Saligny şi M. Z. Demetrescu, delegaţii Băncii, care au şi însoţit transportul tezaurului. Theodor Capitanovici a primit şi însărcinarea de a rămâne la Moscova, în vederea păstrării uneia din cheile încăperii în care avea să fie depozitat tezaurul. Semnând însă protocolul, ministrul de finanţe confirma faptul că „Banca Naţională a României şi-a transportat tezaurul său prin intervenţia şi cu consimţământul guvernului român şi că tezaurul constituie proprietatea privată a Băncii Naţionale”. La 15/28 decembrie 1916, ora 3 dimineaţa, trenul, compus din şaptesprezece vagoane de marfa conţinând tezaurul, la care s-au ataşat încă şapte, patru vagoane pentru cei două sute de gardieni însoţitori şi trei vagoane pentru delegaţii Băncii Naţionale, a părăsit Iaşiul, sosind la Moscova în ziua de 20 decembrie/2 ianuarie 1917, ora 4 dimineaţa. Escortat de cei două sute de militari, convoiul s-a îndreptat spre Kremlin, unde s-a încheiat un protocol provizoriu de recepţionare a casetelor depozitate în vederea verificării şi inventarierii conţinutului lor în Sala Armelor din Kremlin, într-un compartiment de rezervă al Sucursalei Băncii de Stat din Moscova. Interesant de subliniat ni se pare faptul, că acest protocol nu a fost găsit de studioşii în domeniu. Nu încape îndoială că el a fost redactat, deoarece protocolul din 16 februarie 1917 aminteşte de el. Numai că, lipsa lui din discursul sec al documentelor de arhivă ne face bănuitori. Şi asta cu atât mai mult, cu cât din schimbul de telegrame din august 1921 între Departamentul de Stat din Washington şi Legaţia Statelor Unite ale Americii din Bucureşti, având ca subiect aurul românesc, aflăm, ca „nici unul din lingourile trimise la Moscova nu a fost marcat în vreun fel.” Cu alte cuvinte, nu a fost indicată fineţea/calitatea lor în karate. Să fie vorba de o neglijenţă frapantă sau de blânda şi deloc docta ignoranţă? Deocamdată, greu de răspuns. Inventarul efectuat de delegaţii români şi ruşi, care a durat 19 zile (de la 9 ianuarie la 4 februarie), semnat de reprezentanţii ministrului rus de finanţe: Iakovlevici Kovalniţky şi N. V. Iakolev, de cei trei delegaţi ai B.N.R.: Th. Capitanovici, A. Saligny şi M. Z. Demetrescu, ca şi de P. Guerin, consulul general al României la Moscova, în calitate de reprezentant al guvernului român, a constatat că tezaurul Băncii Naţionale împachetat în o mie şaptesute treizeci şi opt (1.738) de casete, avea o valoare de 314.580.456,84 lei aur, iar bijuteriile M. S. Regina Maria cuprinse în două (2) casete erau evaluate la 7.000.000 lei aur. În total deci, valoarea întregului depozit făcut la Moscova pe numele Băncii Naţionale în o mie şaptesute patruzeci (1.740) de casete, era de 321.580.456,84 lei aur. Ca informaţie suplimentară adăugăm, că numărul sacilor în care se aflau monezile Băncii era de treisprezece mii optsute douăzeci şi trei (13.823). Cu ocazia verificării din timpul inventarierii, după un plan dinainte stabilit, numai conţinutul a trei mii cincisute şaizeci şi cinci (3.565) de saci a fost numărat şi cântărit. Să fie oare vorba de lipsă de inteligenţă teoretică şi practică faptul că zece mii douăsute cincizeci şi opt (10.258) de saci cu aur nu au mai fost controlaţi sau de lenea balcanică a funcţionarilor medii lipsiţi de elementara morală profesională? Terminarea verificărilor tezaurului a fost urmată, în mod firesc, de încuierea porţilor compartimentul situat la parterul Palatului Orejnaia din Kremlin, unde a fost depus. Acesta era prevăzut cu patru (4) ferestre, asigurate atât prin bare de fier, cât şi printr-un sistem de alarmă electric. Poarta interioară purta sigiliul B.N.R., iar cea exterioară sigiliul delegaţilor ministerului rus de finanţe. Cheile de la grila de fier interioară au fost luatd de Th. Capitanovici, iar cele de la poarta exterioară de Vasili Iakovlevici Kovalniţky, consilier de stat şi conducătorul sucursalei din Moscova a Băncii de Stat. Paza tezaurului a fost încredinţată unei gărzi ruseşti. În acest fel, „în beciurile de la Kremlin, tezaurul era pus în siguranţă. Poporul rus, prin reprezentanţii săi legali, asigurase Băncii Naţionale şi guvernului nostru conservarea şi restituirea lui.” La 16 februarie 1917 a fost încheiat încă un protocol, extrem de important, deoarece primul său punct statua faptul, că având în vedere verificarea efectuată şi inspectarea condiţiilor în care va fi păstrat tezaurul, nu va mai fi necesară o nouă verificare în momentul restituirii. Doar casetele al căror sigiliu va fi găsit rupt, urmau să fie deschise. Potrivit Decretului nr. 3.264 din 24 decembrie 1916, stocul metalic al Băncii Naţionale şi bijuteriile Reginei Măria au fost puse „în siguranţă”. Pe 23 mai 1917 Th. Capitanovici, directorul Băncii Naţionale alături de M.Z. Demetrescu au inspectat tezaurul depus la Kremlin şi au conchis că „totul este în regulă”. B. AL DOILEA TRANSPORT În primele zile ale anului 1917, situaţia României s-a agravat. La sfârşitul lui ianuarie 1917, frontul s-a stabilizat în Moldova de Sud, lăsând în mâinile Puterilor Centrale trei sferturi din teritoriul vechiului regat. Cu sprijinul aliaţilor, armata română s-a refugiat în Moldova pentru a se reorganiza, Iaşii devenind, în acest fel, „inima ţări”. „Deşi Moldova era încercuită din trei părţi de trupele Puterilor Centrale, frontul românesc n-a putut fi străpuns atâta vreme cât trupele imperiale ruse au fost în stare să menţină stabilitatea frontului de la nord şi atâta vreme cât legătura vitală şi directă cu apusul se putea totuşi realiza prin teritoriul rusesc; în vara lui 1917, trupele române au reuşit să obţină victoriile de la Mărăşti şi Mărăşeşti care puneau capăt speranţelor lui Mackensen de cucerire a Moldovei.” În aceste circumstanţe, la Iaşi se punea din nou în discuţie problema evacuării aurului ţării. în urma propunerii lui Nicolae Titulescu (ministru de finanţe), Consiliul de Miniştri (format din Ion I. C. Brătianu, M. Pherekide, Take Ionescu, Barbu Şt. Delavrancea, Emil Costinescu, Dim. Greceanu, Al. Constantinescu, G.M. Cantacuzino, N. Titulescu, I.G. Duca, Gh. Mânzescu, Vintilă Brătianu şi Const. Iancovescu) hotărăşte, prin Jurnalul nr. 275 bis din 18 iulie 1917, în temeiul art. 1 al Legii din 24 decembrie 1916, mutarea sediului şi avutului Băncii Naţionale Române în Rusia. Hotărârea a fost adusă la cunoştinţă guvernatorului rus, prin scrisoarea nr. 11.960 din 22 iulie, semnată de Nicolae Titulescu (1882-1941) şi Ion Angelescu (1885-1930, cunoscut economist în epocă), şi avea următorul conţinut: „Am onoarea a vă înainta în copie jurnalul Consiliului de Miniştri, din 18 iulie a.c, prin care Banca Naţională este autorizată, conform art.l al legii publicată în Monitorul Oficial nr.233/916, a-şi strămuta aiurea sediul şi avutul ei, cât şi pe cel pe care îl păstrează. În consecinţă, vă rog, ca dintr-o dată, sau mai multe rânduri, să luaţi măsurile necesare pentru ca, faţă de împrejurările eventuale, interesele Băncii să fie apărate. Bine înţeles, vă rugăm să ţineţi seama că Statul va avea aci nevoie mai departe de concursul Băncii şi deci vă rugăm a îngriji să se reţină stocul necesar de bilete pentru, acest scop, Banca funcţionând mai departe aici” În acelaşi sens s-a făcut şi o comunicare tuturor instituţiilor bancare mai importante, care au fost invitate să ia grabnice măsuri pentru ca „avutul societăţii, consistând în titluri, efecte de orice natură, obiecte preţioase, etc, să poată fi imediat expediate în Rusia.” În timp ce în capitala Moldovei pregătirea pentru transportarea comorilor ţării în Rusia se făcea în mare grabă, dincolo de Nistru, puternica împărăţie a Romanovilor se năruia. Chiar dacă au existat garanţii scrise date de guvernul rus, şi chiar dacă încrederea e o calitate admirabilă, acest al doilea transport semnifică, din punctul nostru de vedere, proiecţia unei lumi autodistructive fară limită, în care absurdul devine un mod firesc de existenţă. Pentru a evalua însă gestul guvernului Ion I.C.Brătianu drept iresponsabilitate colectivă, propunem cronologia evenimentelor politice din Rusia anului 1917, până în momentul în care al doilea transport cu tezaurul românesc „în valoare de peste 9 miliarde de lei aur a fost instalat la Moscova” şi, pînă cînd Alexandru Lapedatu, investit de guvern cu evacuarea şi gestionarea acestui transport, părăseşte Kremlinul. Anul 1917 Ianuarie - Greve şi nesiguranţă în Petrograd (Sankt Petersburg); Februarie, 26 - 50 de demonstranţi ucişi în Piaţa Znamenskaya; Februarie, 27 - Trupele refuză să deschidă focul asupra demonstranţilor; au loc dezertări; Februarie, 27 - închisorile, judecătoriile şi sediile poliţiei sînt atacate şi jefuite de mulţimi: Februarie, 27 - Clădirea Okhranka - poliţia secretă este incendiată, garnizoana fraternizează cu revoluţionarii; Februarie, 27 - Se formează Sovietul din Petrograd (Sankt Petresburg); Martie, 1 - Ordinul nr.l al Sovietului din Petrograd (Sankt Petersburg); Martie, 8-9 - La Petrograd (SanktPetersburg) are loc „răscoala mîncării“; Martie, 10 - Ţarul Nicolae II hotărăşte să se folosească forţa militară pentru reinstaurarea ordinii; Martie, 11 - Ţarul Nicolae II respinge cererea de formare a unui guvern de largă reprezentare şi dizolvă Duma; Martie, 12 - Revoltele se generalizează; Martie, 12 - Guvernul pierde capitala; Martie, 12 - Ţarul Nicolae II pleacă cu trenul la Ţarskoe Selo; Martie, 12 - La Sankt Petersburg se crează un Comitet Provizoriu al Dumei şi un Soviet al Muncitorilor şi Soldaţilor; Martie, 14 - Comitetul Dumei şi Sovietul au convenit să formeze un guvern provizoriu, avînd ca prim-ministru pe Prinţul Gheorghi Evghenevici Lvov; Martie, 15 - Ţarul Nicolae II abdică din partea lui şi a fiului său Ţareviciul Alexei, în favoarea fratelui său, Marele Duce Mihail; Martie, 15 - După abdicare, Ţarul Nicolae II şi familia lui pleacă pentru cinci luni la Ţarskoe Selo ca prizonieri ai Guvernului Provizoriu; Martie, 16 - Renunţarea Marelui Duce Mihail la tron, în favoarea Guvernului provizoriu; Martie, 17 - Apelul Sovietului din Petrograd (Sankt Petersburg) către popoarele lumii în favoarea unei păci imediate; Aprilie, 17 - Se reîntoarce în Rusia, Vladimir Ilici Lenin; Aprilie, 17 - El publică „Tezele din Aprilie”; Mai, 1 - Sunt publicate notele lui Miliukov; Mai, 12 - Demisia ministrului de război, Goutschkoff; Mai, 15 - Demisia ministrului afacerilor străine, Miliukoff; Mai, 15 - Cade guvernul provizoriu; Mai, 17 - Formarea primului cabinet de coaliţie; Mai, 17 - Kerenski devine ministru al războiului şi al flotei; Iunie, 16 - Primul Congres al Sovietelor din întreaga Rusie se ţine la Petrograd (Sankt Petersburg); Iunie, 29 - Kerensky ordonă o ofensivă împotriva forţelor Austro-Ungare, care la început are succes; Iulie, 1 - Ofensiva rusă se încheie; Iulie, 1 - Troţki se alătură bolşevicilor; Iulie, 14 - Demisia miniştrilor cadeţilor; Iulie, 16-18 - Demonstraţii antiguvernamentale în Petrograd (Sankt Petersburg); Iulie, 19 - Germanii şi austro-ungarii contraatacă; Iulie, 19 - Ruşii se retrag în panică; Iulie, 19 - Oraşul Tarnopol este jefuit; Iulie, 19 - Se ordonă arestarea conducătorilor bolşevici; Iulie, 20 - Prinţul Lvov demisionează; Iulie, 20 - Kerensky este noul prim-ministru; Iulie, 20 - Al doilea cabinet de coaliţie; August, 3 - Demisia lui Kerenski August, 4 - Troţki şi Lunacharskii sînt arestaţi; Septembrie, 9 - Al doilea guvern de coaliţie cade; Septembrie, 10 - Generalul Lavr Kornilov înceracă să dea o lovitură de stat. Este însă arestat şi întemniţat; Septembrie, 14 - Rusia se proclamă Republică; Septembrie, 17 - Troţki şi alţii sînt eliberaţi; Septembrie, 17 - Troţki devine şeful Deputaţilor Sovietului Muncitorilor şi Soldaţilor din Petrograd (Sankt Petersburg); Octombrie, 7 - Se formează a treia coaliţie guvernamentală; Octombrie, 23 - Comitetul Central Bolşevic aprobă revolta militară; Octombrie, 24-26 - Are loc Congresul Sovietelor Regiunii de Nord; Noiembrie, 2 - Prima întîlnine a Comitetului Revoluţionar Militar la Retrograd (Sankt Petersburg); Noiembrie, 7 - Se lansează Revoluţia din Octombrie (25 Octombrie după vechiul calendar) prin ordinul Comitetului Revoluţionar Militar dat muncitorilor înarmaţi şi soldaţilor de a ocupa principalele clădiri din Petrograd (Sankt Petersburg); Noiembrie, 7 - Palatul de Iarnă este atacat la 21:40; Noiembrie, 7 - Kerensky fuge din Petrograd (Sankt Petersburg); Noiembrie, 8 - Al doilea Congres al Sovietelor; Noiembrie, 8 - Deputaţii menşevici şi social-democraţi de dreapta părăsesc Congresul protestînd împotriva evenimentelor din ziua precedentă; Noiembrie, 8 - Decretul despre pace şi Reforma agricolă; Noiembrie, 8 - Se formează Consiliul Poporului, Guvern dominat de bolşevici, avîndu-l pe Lenin ca preşedinte. Iată deci, că acest al doilea transport a fost depozitat într-o ţară total debusolată de criza istorică, foarte greu de guvernat, cu viitor greu previzibil, dominată însă de spiritul proletar. Ca să tragem toate concluziile din acest trecut al nostru, pe care unii încă ezită să-l numească istorie, se cuvine să ne întrebăm: nu era oare mai bine ca „avutul” ţării să fie „strămutat aiurea” (cum apărea menţionată rugămintea lui N. Titulescu şi I. Angelescu în scrisoarea nr. 11.960 din 22 iulie), decît într-o capitală răvăşită de mîrşăvia morală ce anunţa revoluţia şi ticăloşită de agresiunea războiului generalizat? Guvernul Ion I.C.Brătianu nu mai poate replica, aşa că, numai timpul, cuprins între date şi evenimente istorice de actualitate şi interes, îşi va face datoria răspunzîndu-ne într-o zi. Alături de cele trei vagoane încărcate cu valorile Băncii Naţionale conţinute în „188 casete, a căror valoare declarată era de 1.594.836.721,09 lei aur” au mai fost încărcate şi „...o parte din arhivele statului şi ale ministerelor, actele orăşeneşti ale Braşovului, aduse la Bucureşti ca să fie salvate, picturile lui Grigorescu şi alte tablouri rare din pinacoteca Statului şi din muzeul Kalinderu...variatele gajuri ale Muntelui de Pietate, odoarele mănăstireşti din Moldova şi Muntenia, preţioasele colecţii ale Academiei Române, compuse din numeroase documente originale, 300 de pergamente cu peceţi domneşti, 25 de volume-manuscripte române şi slavone, câteva tablouri în uleiu, de mare valoare - printre ele şi potrerul lui Avram Iancu, făcut după natură de pictorul Rosenthal - unele rarităţi între care şi vestitele „Răspunsuri ale Mitropolitului Varlaam din 1644 la Catehismul calvinesc” - unicul exemplar cunoscut - colecţiunile de medalii şi monezi vechi moldoveneşti şi munteneşti, strânse cu osârdie de Dimitrie Sturdza, precum şi piesele rare ale muzeului nostru de Antichităţi, cuprinzând vestita „Cloşcă cu puii de aur”, singura urmă de trecere a Goţilor pe la noi. Valori incalculabile... Tot ce era mai de preţ, tot ce alcătuia o bogăţie nobilă şi sfinţită de veacuri în durerile neamului nostru, toată aurăria şi argintăria lucrată cu ciocanul şi bătută în nestemate - faima mănăstirilor şi singuratecelor schituri -... acele panaghiare ale lui Ştefan cel Mare de la Mănăstirea Neamţului şi evangheliile slavoneşti ferecate în aur şi-n argint din veacul XV şi XVI; ... odoarele Brâncoveneşti ale Horezului şi cele Cantacuzineşti de la Mănăstirea Dintr-un lemn;... urmele pietăţii bătrânilor voievozi şi a strămoşilor noştri - care-şi însemnau şi în acest chip trecerea lor prin viaţă — şi care s-au păstrat sute de ani prin sfintele lăcaşuri, ca nişte moaşte scumpe din trecutul sbuciumat al poporului românesc... Durerea noastră este însă cu deosebire mare, când ne vin în minte odoarele lui Atanaric. Tezaurul de la Pietroasa era citat, ca o podoabă a României, în toate manualele străine de artă veche, descris în amănunţime şi râvnit de cele mai vestite muzee. Iar inscripţia gotică de pe verigă, scrisă cu caractere runice, a fost cetită cu emoţie şi tălmăcită în felurite chipuri de marii învăţaţi ai lumii... O bună parte din tezaur fiind alcătuit din obiecte fără preţ, iar unele din odoarele mănăstireşti, cum sunt acele minunate evanghelii de la Neamţ, chivotele şi epitrachilul de la Bistriţa şi toate darurile lui Vasile Lupu şi ale soţiei sale, Tudosca, de la biserica Trei Ierarhi din Iaşi, între care şi acea minune de evanghelie scrisă de Isidor din Bădăuţi, apoi monezile şi medaliile vechi româneşti ale Academiei şi comorile de la Pietroasa”, obiecte, în genere, unice „ce nu se pot plăti cu tot aurul lumii” deoarece se înscriu într-o dubla ipostază: de valoare materială propriu-zisă, singura constantă ca apreciere şi în continuă ascensiune şi valoare culturală, practic inestimabilă, dar fară de care destinul istoric al unui popor nu se poate imagina. Când panica s-a instalat, şi „au început să se strângă, cu înfrigurare, toate bogăţiile ţării româneşti, spre a fi trimise la Moscova, un singur om n-a voit să cedeze valorile ce le avea sub privirea sa: stareţul mănăstirii Secul, din judeţul Neamţului Aşa au fost scăpate de la pieire odoarele acestei frumoase mănăstiri, între cari şi acel vestit aer al lui Nes tor Ureche, mare vornic al ţării de jos şi al soţiei sale Mitrofana, din 1608 În zilele blagoslovitului Voievod Simion Movilă””. Numele stareţului, care a văzut limpede şi nu a avut încredere în Rusia ţaristă, opunându-se cu hotărâre... ca să predea odoarele mănăstirii, este protosinghelul Ilarion Bălăiţă.” În timpurile acelea, când Iaşii erau sub război şi totul era şovăielnic şi lipsit de stabilitate, gestul monahului ghidat de un instinct superior s-a singularizat însă. Pe fondul general de haos sinistru, publicul intelectual, cu cele mai înalte cote intelectuale, nu a făcut nici cea mai banală observaţie faţă de acest „export temporar” de obiecte de preţ din aur şi argint, broderii şi ţesături scumpe ce se întrebuinţau cu prilejul marilor sărbători creştine alături de veşmintele liturgice, picturi şi grafică de valoare materială enormă, nici pe departe însă comparabilă cu valoarea lor artistică şi sentimentală. Alergia la tradiţie, dublată de o exacerbare involuntară a meritelor culturii occidentale, au compus la începutul secolului XX, o realitate aparte: lumea fără căpătîi şi fară Dumnezeu. Aceasta împreună cu incultura bestială în domeniu şi politica de ocultare a trecutului prin puţina preocupare pentru păstrarea patrimoniului cultural intact şi sănătos, ca şi lipsa unei legislaţii de specialitate (prima lege din istoria culturii noastre care va defini conceptul de bun cultural este elaborată abia în 1935, prin osteneala lui Nicolae Iorga), au făcut ca încărcarea şi depozitarea valorilor trecutului nostru să nu aibă nici o ordine raţională, nici un fel de distribuţie metodică sau/şi organizare logică. Cu alte cuvinte, dezavuarea iraţională a bunurilor noastre culturale considerate de interes şi valoare naţională, au permis ca tot ceea ce ţine de spaţiul cultural autohton, să plece fară a fi pus sub decisiva protecţie a evidenţei ştiinţifice. O simplă privire ne arată, că în momentul celui de al doilea transport, România nici măcar nu avea habar, că un inventar asigură cunoaşterea, dimensionarea şi evaluarea bunurilor culturale, din moment ce, abia în 1928 Alexandru Lapedatu a luat „măsuri de îndreptare” a activităţii Pinacotecii Naţionale, şi a muzeelor Aman şi Kalinderu dispunînd întocmirea primului lor inventar. Mult prea tîrziu! Trecuseră deja unsprezece ani de cînd cele mai valoroase piese ale acestor colecţii au luat drumul Moscovei, alcătuind o parte a marelui tezaur încredinţat spre păstrare Rusiei. Despre imposibilitatea responsabililor de acest al doilea transport de a inventaria ştiinţific şi de a crea condiţii de igienă bunurilor culturale vorbeşte, într-o tonalitate acuzatoare, „Jurnalul” intim al lui Alexandru Lapedatu (1876-1950), istoricul cu vocaţie pentru studiul riguros organizat, însărcinat de cabinetul Brătianu cu evacuarea, supravegherea şi răspunderea faţă de documentele şi manuscrisele Academiei Române, documentele Arhivelor Statului, de obiectele de mare valoare patrimonială din muzee, pinacoteci şi chiar din colecţii particulare. Din „Jurnalul de la Moscova” (re)publicăm numai fragmentele referitoare la „exportul temporar” al tezaurului neclasat şi necatalogat, care continuă să constituie o apreciabilă problemă de discuţie între părţi. „Vineri, 21 iulie - Am fost chemat la Minister de secretarul general care, de faţă cu Valaori şi Dobrescu, mi-au comunicat că s-a hotărât transportarea obiectelor noastre istorico-artistice în Rusia şi că, deci, să fac preparativele necesare în vederea îmbarcării lor. Sâmbătă, 22 iulie - M-am prezentat, cu Dobrescu, la dl, Duca, care mi-a spus că avem, în trenul aşa-zis al Băncilor, patru vagoane la dispoziţia Ministerului de Culte, să cerem camioane-automobile de la Cartierul general şi să fim gata ca la formarea trenului să îmbarcăm. (..) Duminică, 23 iulie — La ora 9 dl. Duca, unde se găseau chemaţi în vederea evacuării, şi funcţionarii superiori ai Ministerului. Primit fiind cu Gîrboviceanu -ministrul era încă în pat — am raportat cele ce isprăvisem, apoi am arătat părerea dlui. lor ga ca capul lui Mihai Viteazul să fie îngropat în altarul Mitropoliei sau în vreun cavou de la Eternitatea, să nu fie dus în Rusia întrucât, în starea de lucruri de acolo, ar putea fi profanat. Ministrul e însă de părere, că, dimpotrivă, preţioasa relicvă să fie dusă, în caz de evacuare generală, în Rusia, ca uA simbol al războiului pentru Unitatea naţională. ... Ieşind, am fost rechemat, prezentat dlui. G. Enescu, sosit câteva minute mai înainte, şi rugat să iau în samă şi lada sa cu mss. Ne-am dat întâlnire la ora 3, la Mitropolie, ca să aducă lada acolo. La aceeaşi oră am luat înţelegere şi cu dl. Morţun în privinţa lăzilor sale cu tablouri, care vor merge împreună au ale Statului. (...) Luni, 24 iulie —(...) La rampă am constatat că avem trei vagoane la dispoziţie şi că, în caz de nevoie, am putea avea şi un al patrulea. (...) Marţi, 25 iulie - La amiaz am aflat însă că ni s-a mai luat un vagon, al treilea, de Creditul rural - se zicea chiar, de dl. Vintilă Brătianu personal. ... Cu această ocazie trebuie să arăt că în unele din vagoane, ale instituţiilor financiare, am constatat că se puse lăzi cu veselă, în timp ce, pentru mss. şi doc. Academiei şi Arhivelor nu se găseau vagoane. (...) Miercuri, 26 iulie - S-a încărcat şi vagonul al treilea, s-a făcut lista lăzilor cu specificarea lor pentru Protocolul general al Statului, s-au luat permisele de călătorie de la Siguranţă, s-au făcut, în sfârşit, toate formalităţile pentru călătorie, atât pentru vagoane, cât şi pentru personal. Seara însă, la 8, când m-am dus la gară cu bagajele de mână, ni s-a spus că numai dimineaţa, între 8-10, va pleca trenul. Abia am fost îngăduiţi să depunem bagajele în tren, într-un vagon de ci. III, căci vagoanele de cl. I şi II au fost rezervate - cu pază puternică - pentru rude şi prieteni ai celor puternici, persoane, metrese chiar, ce n-aveau nimic comun cu instituţiile ce-şi transportau averile şi tezaurele în Rusia. Joi, 27 iulie - Venind la gară pentru plecare, am aflat că trebuie să rămânem până d doua zi, deoarece ruşii, care n-au fost chemaţi să asiste, la îmbarcare, nu vor să ia în primire vagoanele, fară să fie revizuite de faţă cu ei. A trebuit dar lăzile să fie descărcate şi reîncărcate în faţa lor, numerotate şi inventariate fiind vagon cu vagon. ... În sfârşit, după destule piedici, s-a făcut luarea în primire a vagoanelor, care au fost lăcătuite, sigilate şi date în paza cazacilor ataşaţi la trenul nostru. (...) Vineri, 28 iulie - N-am putut pleca până la ora 2, între altele pentru că protipendada a venit târziu la gară şi s-a certat ţigăneşte pe locurile de cl. I şi II - La ora 5 am trecut Prutul. (...) ... Luni, 31 iulie - Pe seară, pe la 7, trecem Niprul între Cercaz şi Buhuşcova. ... Joi, 3 august - (...) Seara, la 10 ajungem la Moscova, în staţia Briansk, unde ne părăsesc cei câţiva care au camere angajate la hotel, cu preţuri fabuloase (50 ruble). Restul, cei mai mulţi, mergem la gara Alexandrovici, unde am rămas peste noapte, în tren, păziţi de cazaci şi de soldaţi. (...) ... Sâmbătă, 5 august -(...) Am scăpat de-o mare grijă, deocamdată cel puţin. Azi noapte s-au mai descărcat încă câteva vagoane la Casa de Depuneri, iar noi am dus o mare parte din lăzi la Kremlin. (...) La ora 3 am ajuns la Kremlin, unde am depus lăzile într-o sală mică şi umedă de sub scara corpului de gardă al fostului palat imperial, sală care a fost acceptată, negreşit, fară a fi fost văzută. Cum aici s-au pus depozitele a patru ministere - Culte, Domenii Externe şi Interne - adecă opt vagoane, lăzile s-au aşezat fară nici o regulă şi rănduială. (...) Duminică, 6 august - Am arătat celor de drept că sala de la Kremlin e improprie şi am cerut mutarea lăzilor de acolo. Am uitat să notez la ziua precedentă că, cu ocazia descărcării de la Kremlin, s-au desfăcut două lăzi ale Externelor - una cu efecte de îmbrăcăminte, cealaltă cu nişte unt, care, topindu-se, s-a scurs pe pavaj, spre batjocura noastră de către soldaţii ruşi, care credeau că-n lăzi e numai aur şi lucruri scumpe. (...) Luni, 7 august - (...) întâlnind pe consul i-am spus de afacerea de la Kremlin. Mi-a răspuns că a intervenit la Petrograd pentru acordarea unui nou local propriu. (...) Marţi, 8 august - Ziua a trecut cu aranjarea lăzilor la Casa de Depuneri. Aranjamentul se face cu rănduială destul de bună. Constatăm că în subsolul ce ni s-a acordat ar fi loc şi pentru lăzile de la Kremlin. Miercuri, 9 august - Ocupaţi tot cu aranjamentul de la Casa de Depuneri pe care l-am terminat. în subsolul acestei Case avem 48 de lăzi, deasupra 26, iar la Kremlin 99. ... Vineri, 11 august - Am fost la Casa de Depuneri pentru aranjatul lăzilor de sus. Nu s-a putut face însă nimic, din cauza soldaţilor, care au cerut, pentru 3-4 ore de lucru, cate 10 R. Directorul Levitzki i-a dat pur şi simplu afară. ... Marţi, 22 august - Azi noapte am început mutarea lăzilor de la Kremlin la Casa de Lombard şi orânduirea lor acolo. Am dus, în 11 camioane, cam jumătate din ele, cele mai multe ale Ministerului de Externe şi Interne, puţine ale noastre şi ale Domeniilor, într-o ladă care s-a spart (cum au nimerit-o ruşii!) erau sticle de şampanie, iar în alta săpun de rufe. (...) Miercuri, 23 august - Azi noapte, pe o ploaie torenţială, am continuat cu mutarea lăzilor de la Kremlin. Ne-a plouat straşnic. Asemenea şi lăzile întrucât automobilele erau deschise. Nu cred însă să fi pătruns apa la obiecte, căci lăzile sunt bine închise. Am decis ca-n caz de ploaie să amânăm evacuarea restului până se îndreaptă vremea. (...) P.S.-Printre “ultimii slujbaşi” al statului român, care, prin semnătura sa, a îngropat pentru totdeauna Tezaurul Românesc la Moscova a fost…Mihai Răzvan Ungureanu, actualul prim-ministru, în calitatea sa din 2005, de ministru de Externe al României: “Ca ministru de externe al României, a semnat în 2005, cu ministrul de externe rus Lavrov, un tratat, pentru care în orice alt loc din lume ar fi fost executat la întoarcerea în ţară: „Legea pentru ratificarea Protocolului dintre România şi Rusia, privind inventarierea relaţiilor bilaterale”, prin care, de fapt şi de drept, România renunţă, de bună voie, prin trădarea lui Mihai Răzvan Ungureanu, faţă de poporul român (îndeplinindu-şi astfel datoria faţă de duşmanii româniei- şefii săi de la lojă), la o mare parte din teritoriul Ţării, cel ocupat de Rusia, numit Basarabia şi totodată a renunţat definitiv, în numele României, tot prin înaltă trădare, la Tezaurul României, sechestrat la Moscova de Lenin, în 1918 şi făcut „uitat sau pierdut”de sovietici şi/sau ruşi!”