Istoria presei, de Pamfil Şeicaru - “Manuscris dispărut”! Ediţie îngrijită şi prefaţată de poetul şi publicistul George Stanca Recenzie
Hotărât lucru, poetul şi publicistul George Stanca este un om norocos la cărţi. Nu, nu la jocul de cărţi, ci la cărţile rare. Rarisime. Aşa cum este şi această Istorie a presei, scrisă de Pamfil Şeicaru. O carte, care era trecută la rubrica “manuscrise dispărute”, dar care a fost recuperată, pusă în valoare şi redată citorilor, fei ei studenţi la journalism sau litere, fie proprietari de ziare, de către George Stanca. O istorie a presei, care are propria ei istorie: manuscrisul i-a fost dăruit poetului George Stanca de un roman din exil George Dănescu Piscoci, care îl avea de la un alt exilat, Traian Popescu (directorul Editurii “Carpaţii” din Madrid), care la rândul lui, îl avea chiar de la Pamfil Şeicaru, lăsat atunci când acesta părăsise Spania, pentru a se stabili în Germania. Popeascu la dat mai departe lui Dănescu Piscoci, care avea o editură la Paris. Apoi Dănescu l-a dat lui Goerge Stanca, în format electronic, cules şi paginat pe o dischetă. Stanca a apelat apoi la Fundaţia “Energie Vie” a lui Dinu Patriciu, care a susţinut financiar apariţia cărţi, la Editura “Paralela 45”. Lucrarea “Istoria presei”, are trei capitole de mare forţă: “Scurt istoric al presei în lume”, “O încercare de sociologie a presei” şi “Istoria presei în România” , şi două subcapitole, în fapt două eseuri: “Însemnări preliminare” şi “Schiţă asupra istoricului presei româneşti”.
Trebuie precizat de la bun început faptul că Pamfil Şeicaru, alias Grigore Patriciu, a fost un gazetar de mare forţă, complet şi complex: fondator de gazete, manager, sociolog al presei, analist şi fin obsevator al fenomenelor social-politice şi economice, care asigură cadrul în care se manifestă presa întrun anumit moment istoric. A intrat în presă în primăvara anului 1913 şi a continuat până în 10 august 1944, când a fost nevoit să plece în exil. În toţi cei 31 de ani a scris cel puţin un articol pe zi. A continuat să facă presă chiar şi în exil, editând în continuare “Curentul”, gazeta sa de suflet, atât în Spania, cât şi în Germania, unde şi-a petrecut ultimii ani de viaţă. Autorul asigură astfel, desfăşurarea cronologică, împărtăşindu-ne primele manifestări publice care pot fi asimilate presei, încă din timpul Atenei şi Romei antice, apariţia cenzurii, primele jurnale propriu-zise, evoluţia lor în paralel, impactul asupra cititorului. Şeicaru consemnează şi prima victimă a cenzurii presei. Aceasta se numeşte Linquet, care a sfârşit, după ani buni petrecuţi în Închisoarea Bastiliei şi alţi ani de exil în Anglia, pe eşafod, sub ghilotina Revoluţiei franceze. Linquet este precursorul marilor gazetari francezi. Dar, Revoluţia franceză a decapitat 12 gazetari, a asasinat unul, a înjunghiat un altul, a deportat un altul, a jefuit un alt gazetar şi a ucuis de durere alţi 6 gazetari la aflarea ştirii despre masacrele din Nancy. Printre aceştia s-au aflat şi Rivarol, Andre Chenier, Camill Desmoulins, Roch Marchandier. Despre eficienţa presei şi rolul ei în cel mai exact mod se exprimă Napoleon Bonaparte:” Dacă dau frâu liber presei n-am să mai rezist nici trei luni la putere” sau: „Sunt suficiente patru gazete ostile ca să facă mai mult rău decât o sută de mii de soldaţi pe câmpul de luptă”. Pamfil Şeicaru reuşeşte în lucrarea de faţă să facă o adevărată radiografie a presei şi cenzurării ei în contextul geo-poltic şi economic existent în mai toate statele Europei. În marea Britanie presa şi-a căpătat independenţa abia sub Regina Victoria, în Rusia sub ţarul Nicolae al ll-lea, pentru a şi-o pierde definitiv în timpul revoluţiei bolşevice din 1917, sub Lenin, continuată apoi de Stalin şi întregul şir de dictatori sovietici. În Principatele române, pimul ziar a apărut abia în martie 1829 la Bucureşti şi a fost editat de Ion Eliade Rădulescu. Ziarul se numea Curierul românesc. Apariaţia primului ziar românesc a produs o imensă bucurie în cercul românilor aflaţi la Paris: fraţii Lens, Băleanu, Dumitru Golescu Ctin Filipescu etc. În principatul Moldovei cel care avea să editeze priml ziar românesc a fost Gheorghe Asachi care, ca şi Eeliade Rădulescu cobora din Şcoala lui Gheorghe Lazăr. Ziarul care s-a numit iniţial Gazeta românească de Eşi era bihebdomadară şi a apărut până la urmă sub numele de Albina românească. Şi Ardealul avea să aibă în 1838 ziarul său, care s-a numit Gazeta Transivaniei. În 15 martei 1866 apare „Timpul” la care lucrau trei dintre numele grele ale culturii române Eminescu Slavici şi Cargiale. Despre munca lui Eminescu de gazetar la Timpul se spune că el nu scria, ci oficia. Aşa se explică rezistenţa articolelor lui faţă de timp, acest vrăjmaşi al scrisului cotidian. Nivelul intelectual al presei, era nivelul mahalalelor, care formau electoratul, doar Timpul contrasta cu celelalte ziare, aproape toate scrise cu neglijenţă de stil.Timpul, care era singurul ziar de ţinută, avea să apară din martie 1866, până în decembrie 1884. Pamfil Şeicaru relatează citându-l pe Slavici până şi atmosfera din redacţia Tipului: „Eminescu ţinea cont de critica muşcătorae a lui Caragiale, veşnic nemulţumit de forma unei fraze, iritat că nu află cuvântul potrivit şi disperat de ceea ce realizazse, renunţa să scrie. Îşi citea articolul şi era fericit când Caragiale nu găsea nimic de criticat: „A tăcut şi hâtrul de Caragiale”, exclama mulţumit Eminescu. Pentru el era dovada că articolul era impecabil şi trecea la redactarea telegramelor şi a celorlate informaţii, care erau redactate cu aceeeaşi atenţie. Dar, Panfil Şeicaru în Istoria presei nu uită pe nimeni, nici pe Kogălnicenu, Bălcescu, Negruzzi, Pogor, Carp, Maiorescu, Haşdeu, Odobescu, A.D. Xenopol, Al. Macedonski, D.Pop Marţian, Iosif Volcan, Nicolae Iorga, şi nici pe politicienii acelor timpuri: A.I. Cuza, Regele Carol l, Brătienii, liberali. ţărănişti, conservatori: „Domnitorul şi-apoi Regele Carol l era conservator, Constituţia era republicană, şi-atunci de ce Carol se sprijinea pe liberali şi nu pe conservatori, mult mai apropiaţi doctrinar de Rege? De ce accptase să fie regele unei republici constituţionle?” Şi tot marele gazetar răspunde: „Pentru că liberalii, spre dosebire de conservatori eveau o doctrină. Carol l şi-a îndreptat preferinţa spre liberali, pentru că erau energici, plini de iniţiativă, capabili de acţuni creatoare”. Şi enumerarea marilor gazetari continuă cu Barbu Ştefănescu Delavrancea, la ziarul Epoca (1892-1906), avându-l ca redactor şef pe Barbu Delavrancea, redactor literar pe Al. Vlahuţă şi director pe Grigore Păucescu, un prieten şi admirator al lui Eminescu, redacţia fiind dea dreptul eminesciană. Nu sunt omişi nici măcar gazetari de stânga: C. Mille, Anton Bacalbaşa, Garabet Ibrăileanu, precum nici C.Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Ovid Densuşianu, Vasile Goldiş, Valeriu Branişte, Octavian Goga, G. Coşbuc, Sextil Puşcariu, C. Stere, Al. Vaida Voievod, Al. Bogdam-Piteşti, Al. Filimon, Iosif .N. Teodorescu, alias Tudor Arghezi, Ion Vinea, N.D.Cocea. Iată o mostrră de judcată de valoare a lui Pamfil Şeicaru: „Lupta între cele două propagande, germană şi franco-britanică (n.r), s-a dat în jurul ziarului Universul, şi legaţia Germaniei s-a dovedit cu o mai sprintenă iniţiativă. Metoda propagandei germane, ca şi a propagandei franceze sau ruse era aceeaşi: dacă nu se putea cumpăra fondul comercial, al ziarului vizat, se corupea un redactor sau, dacă termenul este prea tare, i se capta bunăvoinţa. Fără îndoială a existat un adevărat târg al conştiinţelor. Cucerirea ziarului „Universul” s-a făcut treptat, întâi redactorii principali şi apoi diretorul. Replica însă nu a întârziat. Cel care conducea propaganda pentru Anglia şi Franţa era Tache Ionescu, căsătorit cu o englezoaică. Dintre toţi oamenii politici, Tache Ionescu a fost cel care a avut o mai exactă înţelegere a rolului presei în viaţa modernă a statelor. Se poate spune, că Tache Ionescu a izbutit, printr-o ingenioasă manevră, să smulgă Universul din mrejele propagandei germane”. Şi a fost doar o mostră, iar cartea abundă de asemenea judecăţi de incontestabilă valoare. Episodul se petrecea în jurul anului 1914, când neutralitatea României, privind intrarea în Primul Război Mondial trebuia înlăturată, şi înlocuită cu intrarea în război de partea uneea dintre tabere, de partea Germaniei sau a Angliei şi Franţei. Lupta se dădea aşadar pe toate fronturile, dar mai întâi pe cel al presei. Pamfil Şeicaru publică editorialul din „Curentul” cu nr.5000, din 17 ianurie 1942 în care analizează raporturile dintre ziar şi cititor, o advărată profesiune de credinţă, pe care îl încheie astfel: „În fiecare zi-5000 de zile-am început articolul cu emoţia din prima zi. Mă socotesc debutant şi încerc acel fior anonim, care se numeşte trac, gândidu-mă la neînduraţii judecători anonimi. Să-ţi respecţi semnătura ca să te respecte cititorul, ca să-i păstrezi încrederea”. Şeicaru îşi permite să dea şi sentinţe: „Călimara unui gazetar de luptă nu poate fi umplută cu apa sălcie a amabilităţilor” sau: „Ziaristul ignorant este o pacoste a societăţii mult mai dăunător societăţii decât un politician ignorant” sau: Gazetăria este un gen bastard, produs al întâlnirii social-politiului cu literatura”. Istoria presei scrisă de Pamfil Şeicaru, în ciuda aparenţei de complementaritate la Istoria presei româneşti, scrisă de Nicolae Iorga, are o altă perspectivă, este mult mai suculentă decât lucrarea lui Nicolae Iorga, care pare uşor rigidă, daorită formaţiei sale de istoric, savant şi academician.
Iată pnetru ce Istoaria presei, scrisă de Pamfil Şeicaru este de departe o autentică şi uluitoare frescă a acelor ani, pe deoparte şi un adevărat testament al autorului. Apariţia acestei lucrări a fost cu adevărat un evniment cultural şi de restituţie, nu doar pentru românii rămaşi între graniţele ţării, ci şi pentru românii de pretutindeni, cu atât mai mult cu cât lucrarea a fost scrisă de Şeicaru în timp ce se afla în exil, în Spania. Cu siguranţă lucrarea de faţă va servi deopotrivă atât studenţilor de la jurnalism, litere şi filozofie cât şi proprietarilor de ziare. Un merit aparte la apariţia acestei lucrări îl are şi poetul şi publicistul George Stanca sub a cărui îngrijire a apărut la Editura piteşteană „Paralela 45”. Şteafan Dumitru Afrimescu
.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Un comentariu:
Bună ziua!
Sînt un om care a citit în manualul de istorie a presei al unei facultăţi de Jurnalism despre Pamfil Şeicaru (ce-i drept, bîrfele despre şantajul şi etajul le ştiam mai de demult...), iar acum îşi completează ştiinţa.
Scrisele dvs. nu-mi pot fi decît utile.
Am onoarea!
Mircea Ordean
Trimiteți un comentariu