sâmbătă, 30 ianuarie 2010

Eminescu, jurnalistul: "Ca lucrătorii cei de rand..."

Ca lucrătorii cei de rând din fabrici… Sunt strivit.
vezi toate articolele de Mihai Eminescu
15 Jan la 20:00 14 comentarii 2147 vizualizari.

1882
Să pot zbura trei zile la Iaşi, tare-aş veni. Dar mai mult de trei zile n-aş avea, pentru că eu nu am vacanţe, ci trebuie să trag ca catîrii, greu la vale şi greu la deal.
Ei, dacă ai şti cum salahoria asta în care petrec, împreunată cu boala şi mizeria, mă apasă şi mă fac incapabil de a voi.
Folosul meu după atâta muncă e că sunt stricat cu toată lumea şi că toată energia, dacă am avut-o vreodată, şi toată elasticitatea intelectuală s-a dus pe apa sâmbetei.
Eu rămân cel amăgit în afacere, căci am lucrat din convingere şi cu speranţă în consolidarea ideilor mele şi un mai bun viitor. Dar nu merge. În opt ani de când m-am întors în România, decepţiune a urmat după decepţiune, şi mă simt atât de bătrîn şi atât de obosit, încât degeaba pun mâna pe condei să-ncerc a scrie ceva.
Simt că nu mai pot, mă simt că am secat moraliceşte şi că mi-ar trebui un lung, lung repaus ca să-mi vin în fire. Şi cu toate acestea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un asemnea repaos nu-l pot avea nicăiri şi la nimeni. Sunt strivit, nu mă mai regăsesc şi nu mă mai recunosc.
3 iulie 1883 “Unul din colaboratorii acestei foi, d. Mihail Eminescu, a încetat de a mai lua parte în redacţiune, atins fiind în mod subit de o gravă boală. Ne place însă a spera că lipsa dintre noi a acestui stimat confrate nu va fi decât de scurtă durată şi că ne va fi dată fericirea de a anunţa revenirea sa sănătos la funcţiunile de până acum” (nota redacţiei Timpul)
Egalitatea e cea mai mare duşmană a libertăţii. Un lucru uită femeile…
vezi toate articolele de Mihai Eminescu
15 Jan la 15:34 38 comentarii 3533 vizualizari.

Tinereţea poporului român.
Precum copilului nu-i plac oamenii nalţi şi puternici şi simte un fel de respect unit cu teamă de ei, dar s-apropie lesne de schilozi şi de caricaturi de cari nu se teme – tot astfel observăm şi la poporul românesc, hotărâtor tânăr, că-i plac păpuşile, arlechinii şi caraghiojii. Dar se face Vitleim la Zece Mai? Toată suflarea copilărească din ţară aleargă să vadă.
Falsa egalitate
D-voastră nu vreţi libertatea; vreţi egalitatea – cea mai mare duşmană a libertăţii. Aceasta o vor toţi străinii: Ce să vrea un grec ca C.A.Rosetti decât să fie egal cu românul, fără a fi îndeplinit condiţiile de muncă ale românului? Ce să vrea un ţigan ca Fundescu sau ca Epurescu decât să fie egali cu românul, fără a fi capabil de-a avea creierul sau musculatura românului?
Libertate şi inegalitate
fără libertate şi fără inegalitate nu există progres. Cine zice însă libertate, inegalitate zice. Nimic nu este mai inegalitar decât libertatea. Inegalitatea reală e însă întemeiată pe cantităţi de muncă, fie în mişcare, fie aprovizionate. Inegalitatea factice e întemeiată pe dreptul pozitiv.
Adevăratul obiect al muncii
Un lucru uită femeile, că fiece bărbat datoreşte societăţei în care trăieşte echivalentul de muncă care-l susţine pe el însuşi şi că afacerea sexuală e pentru el o afacere secundară, cum e aceea a… Ei nu-şi pot sacrifica tot timpul femeilor şi petrecerilor şi nu ea este obiectul muncii lui oneste, ci societatea.

Nu zicem că presa este totdeuna de rea-credinţă
vezi toate articolele de Mihai Eminescu
15 Jan la 11:00 22 comentarii 2230 vizualizari.

Nu zicem că presa este totdeuna de rea-credinţă, mai întâi însă că aceşti oameni nu ştiu în faptă ce vor – sau nu vor ce ştiu. Viaţa internă a istoriei, în comparaţie cu exteriorul ei, s-ar putea compara cu o femeie a cărei corp e plin de boale greţoase şi adînci, îmbrăcată cu o manta albă, care face cei mai frumoşi falduri şi dă întregei staturi o rază de demnitate, ca toga.
Toate mişcările unui corp bolnav se reflectă foarte infidel, dar foarte frumos în aceşti falduri, cine însă s-a uitat sub haină? Această aparenţă înşeală, mişcările corpului sunt toate în genere diferite de creţii ce-i aruncă mantia – astfel sunt frazele mari şi pompoase, criticele fine şi ingenioase a căror reflecţie e literatura publică şi presa faţă cu celea ce ascund sub ele.
Se ştie că forma sub care se anunţă şarlatanii este în genere cea mai atrăgătoare, prin urmare acolo e mai frumoasă unde e corpul mai urât şi nimic nu se înfrumuseţează (beschonigt) mai mult – şi fireşte că are şi trebuinţă – decît tocmai răul, minciuna, decadenţa – şi nu e nici o cauză atât de rea care să nu găsească apărătorii ei fireşti. Ce loc joacă raţiunea în această privinţă nu mai e trebuinţă s-o spunem.
Cleopaaaatraaaa! O oră, doar o oră, nu o noapte întreagă!
vezi toate articolele de Mihai Eminescu
15 Jan la 13:05 7 comentarii 1430 vizualizari.

Eşti tu cuminte Cleopatra? să maltratezi pe un om care te iubeşte cu toate puterile sufletului său, cu mintea, inima, viaţa, pentru a te… lepăda la cine ştie ce crai de mahalale…
Tu zici că nu mă iubeşti? Nu te cred. Mă iubeşti fără s-o ştii, făr s-o vrei s-o mărturiseşti, căci inima ta e atât de îndrăcit de îndărătnică, încât deja ca toate femeile, neştiind ce voieşti, ţi-ai mai înrădăcinat şi în tine ideea că nu ştii ce voieşti… Mă iubeşti da… căci te temi de mine…
Tu eşti o femeie galantă, o femeie care-a risipit sărutări în viaţă-ţi, care- dăruit îmbrăţişări pe nimic, care dintr-un capriţiu ai fericit desigur vun idiot.
Dară tocmai fiindcă mă iubeşti nu-mi acorzi nimic… Tocmai de aceea acorzi unui altuia o sărutare care ştii că pe mine m-ar înnebuni de fericire, acorzi altuia favoruri ce pentru el n-au nici o valoare şi pe mine m-ar face fericit ani întregi.
A! Ştiu eu de ce eşti atît de neîndurătoare cu mine! Ţi-ai zis: acest om şi-a pus în minte să mă aibă… El n-are avere, n-are timp, nu e plin de galanterie şi de duh… n-are nici una dintre atracţiunile romanticului amant… Să vedem, tinere, dacă astfel se cucereşte o femeie…! De aceea te-ai încăpăţînat de-a mă respinge… Ştiu bine că suferi sub aceste tot atât cât mine.
Pot să fiu mizerabil, Cleopatra, şi un om de rând… dar oricât de sărac aş fi – am şi eu de pierdut ceea ce tuturor oamenilor li-i foarte scump – viaţa. Ai un nume ciudat de frumos Cleopatra, care-mi aduce aminte de o veche istorie… Semiramis, regina Egiptului, Anna de Franţa… Cîteşitrele aveau în fiece noapte alt amant, care a doua zi era omorât…
Ei bine, fii a mea… nu o noapte întreagă, ceea ce n-aş fi cerut… ci, o oră, o singură oră… şi-ţi promit pe mormântul mamei mele că de la tine plec acasă şi mâni vei primi o scrisoare din partea unui om ce nu ar mai fi…
N-am inimă în mine nici cât e-ntr-o mămăligă, nu gândesc nici la tine, nici la lume, nici la mine însumi
vezi toate articolele de Mihai Eminescu
15 Jan la 00:07 17 comentarii 3028 vizualizari.

Recunosc că sunt un ticălos de frunte, pentru că nu scriu. Dar tu ştii c-am fost totdeauna caracter melancolic şi n-am avut niciodată curagiu în viaţă; prin urmare tot ce gândesc sau fac e azi mai ticăit decât înainte.
N-am inimă în mine nici cât e-ntr-o mămăligă, nu gândesc nici la tine, nici la lume, nici la mine însumi. Singura deosebire e c-am devenit susceptibil, că orice atac, cel mai nevinovat, mă iritează încât am o adevărată Berserkerwuth, că s-au înmulţit oamenii cu cari nu mai vorbesc nici un cuvânt şi c-am s-ajung să nu mai vorbesc chiar cu nimeni, nici cu mine însumi.
Nu-i vorbă, s-a supărat văcarul pe sat şi satul habar n-are. Dar dacă-i aşa, se vede că nu poate fi altfel.

Dragă Ieni,
Dacă m-ar hotărî cineva să vin la Bucureşti, ai fi tocmai tu.
Dar n-am cu ce veni. Asta m-a făcut să-mi ţin gura pân-acum – 100 de fr. am pe lună; din ce dracu să plec? Am şi bagajie: cărţi, manuscripte, ciboate vechi, lăzi cu şoareci şi molii, populate la încheieturi cu deosebite naţionalităţi de ploşniţe.
Cu ce să transport aceste roiuri de avere, mobilă în sensul larg al cuvîntului. În acest sens îi scriu şi maestrului nostru:
A nu munci şi a nu avea – just.
A nu munci şi a avea – superb!
A munci ca mine şi a nu avea – deplorabil!
A munci şi a avea – just.
Prin urmare deja considerentul din urmă m-ar face să vin la Bucureşti pe aripile lui Aiolos.
Aşadar bani de drum şi vin.
Al tău, sumo cum amore, M. Eminescu
(scrisori către Ioan Slavici, 1877)

Niciun comentariu: