Cel mai mare jaf din Istoria modernă a României!

Tezaurul României-Cel mai mare jaf din Istoria modernă a României! 1-Punctul zero!

În ziua de 15 decembrie 1916, încărcat în şaptesprezece (17) vagoane de marfă (la care s-au ataşat încă şapte (7) - trei (3) pentru delegaţii Băncii Române şi patru (4) pentru cei două sute (200) de gardieni însoţitori -), tezaurul Băncii Naţionale a României şi bijuteriile M. S. Regina Maria au luat drumul Moscovei pentru „a fi pus în siguranţă”. Şase luni mai tîrziu, la 27 iulie 1917, o altă parte a tezaurului B.N.R., alături de „valorile diferitelor instituţii bancare şi de credit şi a fondurilor arhivistice şi muzeale aduse la Iaşi” adică „documentele şi manuscrisele Academiei Române, documentele Arhivelor Statului, zestrea arhivistică a muzeelor, pinacotecilor şi chiar colecţiilor particulare” (V. G. Morţun, Dr. C. Angelescu, I. Kalinderu, G. Enescu etc...), la care s-au adăugat şi obiectele de cult din mănăstiri şi biserici, precum şi bijuteriile din depozitele private ale cetăţenilor români, cu alte cuvinte „avutul societăţii constând în titluri, efecte de orice măsură şi obiecte preţioase etc” a fost încărcat în 24 de vagoane şi expediat în Rusia. Aceste două transporturi de bunuri materiale şi spirituale, au desemnat o realitate exprimată prin sintagma „tezaurul românesc de la Moscova!” Punctul de plecare Multă vreme după consumarea unei politici care a sfidat orice fel de normă etică faţă de valorile culturale irepetabile, nu s-a scris mai nimic. Rămas la Moscova tezaurul a antrenat, poate, doar senzaţionalul care şi-a spus/scris întâmplător cuvântul. Când însă, acest lucru s-a întâmplat, el s-a făcut în cercuri restrânse, fară dorinţa de asumare a vinovăţiilor faţă de patrimoniul cultural sacrificat, fară un demers ştiinţific cu rol critic-educativ şi fără intenţia de a pune în mişcare, prin erudiţie, mari dezbateri, mari controverse. „Cercetătorii serioşi şi iubitorii de senzaţional şi-au spus cuvântul. Cu toate acestea, opinia publică este tot atât de puţin lămurită astăzi, ca şi acum 15 ani”, scria în 1934 Mihail Gr. Romaşcanu. După patruzeci şi unu de ani de la încredinţarea celei de a doua părţi a tezaurului nostru spre păstrare Rusiei, spiritul public arăta la fel. Fără educaţie în domeniu, adică nepregătit să estimeze corect, efectul ignoranţei agresive sau/şi inocente cu consecinţe negative pentru propriile însemne de nobleţe spirituală şi fără informaţie, adică incapabil să aproximeze măcar, pagubele materiale produse de politica neatentă şi/sau de greşelile trecutului. Acest adevăr este probat de apariţia „Studii-lor asupra tezaurului restituit de U.R.S.S”, culegere nelimpede, scrisă pe fragmente ce adună dezordonat, într-un fel de inventar, referinţe despre lucrările de artă restituite de U.R.S.S. şi expuse în Muzeul de Artă al Republicii (astăzi Muzeul Naţional de Artă al României), în ajunul lui 23 august 1958. „Cuvânt-ul înainte”, într-un limbaj în care de fapt, nu a crezut şi nu crede nimeni, este semnat de academicianul George Oprescu (1881-1969). Fără sistemă şi fară rigoarea profesionistului, el nu răspunde nici măcar la o întrebare esenţială: cât anume din patrimoniul cultural s-a întors acasă? Nici nu face referiri la felul în care istoricul şi colecţionarul de artă, în calitatea sa de membru al Comisiei Guvernului Român, a identificat „operele”, despre care n-a „putut vorbi deloc, căci nimeni nu le văzuse, sau dacă le văzuse, amintirea lor era vagă, inconsistentă. Despre altele se putea face cel mult o descriere după fotografii, cînd acestea existau”. Nici nu permite stabilirea identităţii celor „340 de lucrări, care erau la atelierul de restaurare” moscovit şi, nici motivul pentru care s-a intervenit asupra lor printr-o operaţiune dificilă, complicată şi complexă, care putea să antreneze chiar şi dispariţia lucrărilor, fară asistenţa specialiştilor români. Nici cine anume a „înscris în inventare”, „obiectele, amănunţit descrise”, nici care a fost motivul pentru care numai „o serie au fost trimise Statului român, în acelaşi timp cu tezaurul, iar altă serie a rămas la Moscova”, şi nici faptul că încă de la 5 octombrie 1918, Comitetul Comisarilor Poporului Sovietic a decretat asupra inventarierii şi protecţiei tuturor operelor istorice şi de artă. Discursul confuz, lipsit de argumente raţional-profesionale, ca şi atitudinea ezitantă fară responsabilitatea moral-intelectuală a celui care din ianuarie 1926 a ocupat o poziţie înaltă în cadrul Institutului Internaţional de Cooperare Intelectuală sunt foarte greu de explicat. Cu atît mai mult asta, cu cât omul de ştiinţă George Oprescu era în cunoştinţă de cauză cu faptul, că la 7 iunie 1944, într-o situaţie asemănătoare cu cea din 1916-1917, la care s-a adăugat şi atenta supraveghere instituită de sovietici asupra întregii Românii, Consiliul de Administraţie şi Consiliul General al B.N.R., au conştientizat răspunderea ce le revenea faţă de imensele valori patrimoniale şi, „au aprobat mutarea parţială sau totală a tezaurului Băncii din Bucureşti şi depozitarea acestui tezaur în caz de nevoie, la mănăstirea Tismana”. Înainte însă, ca cele 4.035 de casete în greutate brută de 212.245,305 kg. din care 189.673,99044 kg. aur, la care s-au adăugat încă 51 de casete cu „aur polonez în păstrare”, să fie stocate la mănăstirea Tismana, un delegat special al Băncii a discutat cu înalt Prea Sfinţitul Mitropolit al Olteniei despre „dorinţa Consiliului Băncii de a reface mănăstirea Tismana, aripa distrusă în incendiu acum doi ani” semn că respectul faţă de moştenirea trecutului a fost asumat. Conştiinţa aceasta asupra valorii obiectului cultural (mobil şi imobil) a promovat şi măsuri, care au debutat cu o primă scrisoare a Comisiei Monumentelor Istorice, trimisă la 22 iunie 1944 conducerii B.N.R.: „Domnule Guvernator, Comisia Monumentelor Istorice vă aduce viile sale mulţumiri pentru lăudabila dumneavoastră iniţiativa de a reface pe banii Băncii Naţionale a României chiliile distruse de incendiu la mănăstirea Tismana şi este de acord ca lucrările de refacere să înceapă imediat...” Ea a fost urmată de raportul întocmit de Serviciul de Arhitectură al şantierului Tismana la 21 septembrie 1944: „Conform dispoziţiilor ce am avut, lucrările de la Tismana continuă, refacându-se aripile chiliilor distruse de incendiu. Am obţinut din partea Comisiunii Monumentelor Istorice autorizaţia de a lucra pentru o cât mai repede folosire a încăperilor şi de comun acord cu domnul arhitect inspector general Horia Teodoru de la Monumentele Istorice am amânat pentru campania 1945 executarea porticului din curtea interioară a mănăstirii...” Chiar dacă agresiunea nazistă s-a soldat cu catastrofale sacrificii culturale prin distrugerea unor importante valori, printre care şi chiliile mănăstirii Tismana, lucrările de restaurare desfăşurate în plin război, în linia legislaţiei existente în vigoare, au asigurat nu numai protecţia tezaurului Băncii Naţionale, dar şi ocrotirea unui monument major, cu ajutorul căruia românii se identifică astăzi în istorie şi îşi circumscriu locul în cultura universală. în acest fel, viitorului i s-a garantat tradiţia trăirii în timp istoric. Într-un moment de tensiune comparabil cu cel din 1916 - 1917, deoarece în ambele momente cheie ţara era în derută, conducerea Băncii Naţionale, Consiliul de Miniştri şi Marele Stat Major au demonstrat că prin „acţiunea Tismana” recuperarea monumentului a camuflat adevăratele intenţii, trădările, laşităţile, regretele, neputinţele şi resemnările situîndu-se în afara oricăror discuţii. Deoarece, la 4 februarie 1947, tezaurul B.N.R. s-a întors acasă. Un an mai târziu, tezaurul depus de Guvernul polonez „al lui Beck” a fost şi el restituit în întregime . Şi atunci? Atunci, obiectiv şi/sau subiectiv ne este imposibil să nu acceptăm întrebarea: în 1916 şi în 1917 se putea şi altfel? Pentru a ne asuma însă deplin povara acelui trecut, trebuie mai întâi să definim termenul tezaur. II. SEMNIFICAŢIA UNUI CONCEPT Accepţiunea terminologică, consacrată de Dicţionarul General al Limbii Române este următoarea: „TEZAUR, tezaure, s.n. Din lat. thesaurus: 1. Cantitate mare de, bijuterii, pietre scumpe sau obiecte reprezentând valori spirituale, strânse şi păstrate în loc sigur; avere, bogăţie mare...Loc (ţinut sub cheie) unde se păstrează obiecte de preţ... 2. Cantitate de bani sau obiecte preţioase, ascunse de multă vreme în pământ şi descoperite întâmplător; comoară... 3. Totalitatea aurului şi a altor metale preţioase, efecte etc. care se găsesc în depozitul unei bănci de emisie, constituind acoperirea biletelor de bancă sau a bancnotelor emise. Patrimoniul material, averea, totalitatea bunurilor unui stat...locul unde se păstrează depozitele de metale preţioase, patrimoniul în bani sau în efecte al statului sau al unei bănci; vistierie, trezorerie. 4. fig. Ceea ce este socotit ca fiind foarte preţios şi folositor, ceea ce este foarte iubit şi preţuit; comoară, odor... Patrimoniu spiritual rezultat din munca culturală desfăşurată într-un lung interval de întreaga omenire, de o anumită societate sau de un grup de cercetători într-un anumit domeniu de preocupări”. Sensul conceptului, în cea mai simplă formă îl găsim însă, în Mic Dicţionar al Limbii Române unde este explicat pentru o căutare rapidă: „TEZAUR, s.n. 1. Cantitatea mare de bani, bijuterii, aur. Aurul şi alte obiecte de preţ din depozitul băncii. 2. Bogăţie culturală, cantitate mare de opere de artă”. Atunci când ne referim la tezaurul românesc de la Moscova, capacitatea operaţională a conceptului ne dezvăluie o realitate ce nu poate fi exprimată decât prin cumulul accepţiunilor indicate de dicţionare. Avem a face, în definitiv, atât cu o componentă ce poate fi evidenţiată prin cantităţi, cât şi cu o producţie culturală cu valoare spirituală. Prima semnifică stocul de aur (conţinând monezi şi medalii) al Băncii Naţionale Române, în greutate de 9.336.206 tone de aur fin, evaluat la suma de 321.580.456,84 lei aur. Echivalentul în lei a fost calculat potrivit legii din 29 martie/11 aprilie 1867, care a mai suferit ulterior unele modificări, dar care se afla încă în vigoare în anul 1916. La nivelul anului 1990, valoarea de 9.336.206 tone de aur pur trimisă Rusiei se ridica la echivalentul de 1.200.663.081,56 USD. Cărţile şi documentele Arhivei Naţionale şi ale Academiei Române, obiectele de arheologie, operele de artă aparţinând statului şi colecţiile particulare, precum şi obiectele de cult din mănăstiri şi biserici au numai o excepţională însemnătate documentară şi artistică pe care nu avem dreptul să o subestimăm, deoarece semnifică o componentă a avuţiei culturale. Nu este mai puţin adevărat însă, că aceste evidente bunuri culturale iau, de cele mai multe ori, forme de tezaurizare atunci cînd au în componenţă metale sau materiale preţioase, care le ridică valoarea şi le fac să se constituie în mijloace de schimb. Aceste categorii sînt în acelaşi timp, în chiar accepţiunea timpului lor, să zicem „ab initio”, şi forme de investiţie materială sigură, tot aşa cum sînt şi lucrările de artă despre a căror valoare culturală erau conştienţi în egală măsură atît comanditarii, cît şi creatorii lor. Aşadar, chiar dacă preţuirea lor materială nu poate fi stabilită decât în mod convenţional, ele reprezintă în fapt, valorile curate ale trecutului, definitorii pentru spaţiul nostru cultural. Pentru o mai bună înţelegere a acţiunii de adăpostire în Rusia a stocului de aur al B.N.R. şi a celei mai mari părţi a patrimoniului documentar şi muzeal, ce a avut, neîndoielnic, şi dramul său de dramatism, trebuie, mai întâi, să vedem care a fost contextul internaţional ce a marcat perioada premergătoare primului război mondial. III. Conjunctura politică externă determinantă În dificilele condiţii internaţionale, o nouă redistribuire a sferelor de influenţă în Europa, în care Germania a devenit puterea continentală, precum şi un nou echilibru a bătrânului continent au fost stabilite prin Congresul de pace de la Berlin (1/13 iunie -1/13 iulie 1878). Deşi la dezbatere punctul de vedere românesc a fost enunţat limpede şi afirmat cu hotărâre, fară echivoc de Ion Brătianu (prim-ministru) şi Mihail Kogălniceanu (ministru de externe), prezenţa celor două personalităţi politice la Berlin nu a mai putut influenţa cu nimic prevederile deja stabilite ale tratatului ce se va semna la 1/13 iulie. în schimbul confirmării statutului de „independentă”, pe care singură şi-l proclamase de mai bine de un an, România pierdea sudul Basarabiei. Ca urmare, Rusia, cu al său impetuos apetit de a domina, a devenit, atât în ochii guvernului, cât şi în. cei ai publicului intelectual, inamicul numărul unu. În condiţiile unei Europe şovăielnice, lipsită de stabilitate, cu o Franţă obosită de înfrângerea suferită în războiul franco-prusac din 1870-1871 şi cu un Paris şi o Londră dezinteresate de „problema” Balcanilor, singurele ţări care puteau reprezenta o contrapondere faţă de revendicările teritoriale ruseşti, erau Germania şi Austro-Ungaria. Acestea, alături de Italia au creat în 1882, blocul politico-militar al Puterilor Centrale (Tripla Alianţă). În atmosfera tensionată a acelor ani, apropierea guvernului liberal de Puterile Centrale a fost detrminată de o multitudine de interese reciproce convertite la 18/30 octombrie 1883 într-un tratat secret de alianţă româno-austro-ungar, semnat ja Viena. Conţinutul documentului reînnoit periodic până în pragul primului război mondial (1892, 1902 şi 1913) a fost păstrat secret. Cunoscut doar de prim-miniştri, el nu a fost adus niciodată în discuţia Parlamentului, de teama unanimităţii reacţiilor negative. Pentru oamenii antrenaţi în multitudinea de probleme ridicate de un asemenea act, putem spune că tratatul conţinea un preambul şi şapte articole, în care cele mai semnificative prevederi erau: caracterul defensiv al alianţei; angajamentul părţilor de a se sprijini reciproc în limita intereselor lor; obligaţia părţilor de a-şi acorda ajutor în cazul unui atac neprovocat; menţionarea prevederii de „casus foederis”, care incumba României obligaţia de a interveni atunci când Austro-Ungaria ar fi fost atacată la frontierele sale răsăritene; obligaţia părţilor de a se consulta în vederea măsurilor ce şe impuneau în cazul unei agresiuni, în condiţiile menţionate în articolele anterioare. Evoluţia vieţii politice internaţionale de după „momentul” Berlin a demonstrat că aderarea României la Tripla Alianţă a avut efecte pozitive pentru structura spaţiului economic, exerciţiu politic, viaţă instituţională etc. Astfel, România a fost scoasă din izolarea diplomatică în care se găsea, consolidându-i-se poziţia în Europa de sud-est. Acest lücru, a atras, desigur, şi unele avantaje economice pe piaţa Europei Centrale. în acord însă cu naţionalismul zgomotos şi public, practicat mai ales după 1890, clasa politică românească a resimţit această alianţă ca pe o piedică în lupta pentru unificarea naţională prin îngreunarea ajutorului pe care regatul îl putea acorda pe faţă românilor din Ardeal. Chiar dacă „în ascuns” naţionaliştii ardeleni au continuat să primească sprijin şi încurajări de la Bucureşti, „pe termen lung, şi în perspectivă istorică, alianţa cu puterile centrale mergea în contra intereselor naţionale şi împotriva simţămintelor marii majorităţi a românilor”, afirmă Vlad Georgescu în a sa Istorie... Pentru Puterile Centrale însă, statul român devenea interesant din următoarele motive. în primul rând avea un statut geopolitic determinat atât de frontiera lanţului Munţilor Carpaţi, cât şi de controlul asupra Dunării de jos. în al doilea rând, poziţionarea României atrăgea vecinătatea imediată a două mari imperii rivale (graniţa româno-rusă de peste 900 km şi româno-austro-ungară de 1.300 km). Apoi România avea nu numai resurse economice şi demografice semnificative, dar şi cea mai solidă armată din sud-estul continentului. Prestigiul politic, diplomatic şi militar în regiune însă, era asigurat de existenţa pe tronul României a dinastiei de Hohenzollern, de origine germanică. Şi, nu în ultimul rând prin teritoriul românesc cel de-al doilea Reich german avea asigurată securitatea graniţelor aliatului său principal, Imperiul Austro-Ungar. Însă, evoluţia vieţii politice şi militare a Franţei au determinat etajele de sus ale ierarhiei politice româneşti, să ceară deschis în Parlament, încă din 1908 - 1909, renunţarea la alianţa cu Puterile Centrale şi revenirea la tradiţionala politică de apropiere de Franţa. Infidelitatea această istorică este confirmată la 1909 de prinţul moştenitor Wilhelm care, după o scurtă vizită la Bucureşti, raporta Berlinului că: „în caz de război, România va refuza în cel mai bun caz să-şi îndeplinească obligaţiile de aliat, dacă nu se va decide chiar de a se alătura părţii adverse.” În decembrie 1913, însuşi bătrânul rege Carol declara ministrului Germaniei la Bucureşti, că din cauza politicii naţionale austro-ungare „poporul român nu va merge alături de Austria în cazul unui război... [deoarece] nu este suficient să avem tratate, trebuie ca acestea să fie şi populare” Părerea liberalilor, cu excepţia lui Constantin Stere (1865-1936), era că locul României e alături de Antantă (constituită în 1892-1893 şi 1904 - 1907 din Franţa, Rusia şi Marea Britanie) poziţie împărtăşită şi de conservatorii democraţi ai lui Take Ionescu (1858-1922), ca şi de marea majoritate a personalităţilor exemplare implicate în viaţa politică a României antebelice. Aceasta a fost, în esenţă, istoria evenimentelor politice internaţionale care a marcat perioada premergătoare primului război mondial. La 15/28 iulie 1914 prin agresiunea Austro-Ungariei asupra Serbiei, s-a declanşat primul război mondial. Începutul acestui război a găsit naţiunea română, divizată pe teritoriul a trei state: 1. Regatul României care includea teritoriul cuprins între Sudul Carpaţilor şi Dunăre; teritoriul cuprins între Marea Neagră şi Dunăre şi teritoriul cuprins între Carpaţii de Est şi Prut; 2. Imperiul Rus care ocupa atât întregul teritoriu cuprins între Prut şi râul Dniestr, aflat în Basarabia, cât şi braţul Chilia şi o parte din litoralul Mării Negre; 3. Imperiul Austro-Ungar care cuprindea partea de est a României de astăzi (Bucovina), partea de sud vest (Banatul), platoul central al Carpaţilor (Transilvania) şi partea de exterior a Carpaţilor (Maramureş, Crişana). Aşadar, cea mai mare parte a populaţiei României de atunci se afla sub dominaţie străină. în acest context, având în vedere faptul că prioritatea politică a românilor era eliberarea teritoriilor ocupate şi unificarea acestora în cadrul vechiului regat, ţara a optat, încă de la începutul primului război mondial, să se alăture Franţei, Angliei şi Rusiei, adică Antantei. Tocmai în acele timpuri, când totul era şovăielnic şi lipsit de stabilitate, Ion (Ionel) I.C.Brătianu (1864-1927) în numele guvernului român şi reprezentanţii diplomatici ai Angliei, Franţei, Italiei şi Rusiei au semnat la Bucureşti, la 14/27 august 1916, două convenţii. Una politică, prin care se prevedea alipirea Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei la România, alta militară, prin care ţara noastră, cu ajutor militar primit de la Antantă, se obliga să declare război Austro-Ungariei. Cele două convenţii au fost aduse în discuţia Consiliului de Coroană întrunit la 14/27 august 1916, moment în care regele Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (1865-1927) a comunicat şefilor de partide, foştilor prim-miniştri şi altor înalţi demnitari prezenţi, că hotărârea intrării în război a României, cu o armată de aproape un sfert de milion de oameni (ce reprezenta cca. 15% din populaţia ţării), a fost deja luată şi că operaţiunile militare erau deja în curs. În timp ce ofensiva română a surprins adversarul pe poziţii dificile, aflându-se pe patru câmpuri de luptă, aliaţii nerespectând convenţia semnată în august, au schimbat fundamental situaţia României pe câmpul de luptă, „Atâta timp cât armatele române au avut de făcut faţă doar trupelor bulgare şi austro-maghiare, frontul a putut fi stabilizat Intrarea însă în luptă a trupelor germane, comandate în nord de generalul Falkenhayn, la sud de generalul Mackensen, a schimbat rapid soarta războiului” Prin această decizie, temerile lui Brătianu s-au dovedit, din nefericire întemeiate, iar toată prudenţa de care dăduse dovadă în negocierea intrării României în război, inutilă. IV. EVACUAREA TEZAURULUI ROMÂNIEI LA MOSCOVA A. PRIMUL TRANSPORT Agravarea dramatică a evoluţiei situaţiei militare a determinat mutarea întregului Guvern, inclusiv a întregii familii regale, împreună cu alte instituţii ale statului în Moldova. „Aflăm însă de la Iaşi - nota viitorul general R. R. Rosetti - de la Ion şi Vintilă Brătianu, de la camarazi şi de la alţii aflaţi în posturile de conducere, greutăţile ce le întâmpinau din partea ruşilor care voiau să evacueze armata şi guvernul nostru în Rusia, ceea ce evident nu se putea admite atâta vreme cât rămânea un petic oricât de mic de teritoriu naţional neocupat de adversar”. Dar, sentimentul acut de teamă că „frontul nu va rezista şi că prin urmare Moldova nu este decât o primă etapă a evacuării definitive spre Rusia”, alături de psihoza declanşată de oraşul înghesuit şi diform „ce se umpluse de refugiaţi din care mulţi, mult prea mulţi, nu aveau treabă şi se îndeletniceau cu bârfeli şi prevederi catastrofale..” au produs o agitaţie fară măsură şi fară sens. Parlamentari şi senatori cu conştiinţe tulburi, magistraţi şi înalţi funcţionari de stat exacţi şi riguroşi, persoane bine şcolite din cunoscute familii ale ţării şi căpătuiţi ai clepei cu aroganţa ţoapei şi ipocrizia slugii, dar şi câţiva indivizi din sfera banală a celorlalţi oameni s-au evacuat la Herson (la gurile Niprului), localitate pregătită special pentru instalarea Suveranilor, a birourilor Parlamentului şi a ministerelor româneşti. Doar „trei persoane reuşiseră să schimbe, peste câteva luni, această stare de bolnăvicioasă deznădejde. Ele fură: regina Măria, prin voinţa ei dârză de a nu se da bătută; N. Iorga, căruia patriotismul său vibrant îi inspirau toate acele articole care, prin „Neamul Românesc” duseră cuvântul cel bun în toate unghiurile Moldovei şi ale frontului; generalul H.M. Berthelot, ale cărui optimism sănătos şi încredere în izbânda finală trezi un început de încredere.” Luna noiembrie a anului 1916 a adus însă armatelor române înfrângere după înfrângere, realitate pe care se va întemeia şi Decretul Regal nr. 3120 din 17 noiembrie 1916, prin care Banca a fost autorizată să-şi mute sediul în Iaşii mai liniştiţi decît Bucureştii sub ocupaţie germano-austro-ungară. Înainte însă, ca întâiul oraş al ţării să fie evacuat, forţe şi oameni politici, „întemeiaţi pe prevederile Convenţiei de la Haga, care asigurau protecţia averilor particulare”, au dat o adevărată lecţie de civism, prin promovarea ideii „că întregul stoc metalic al Institutului nostru de Emisiune să rămână la Bucureşti Ar fi fost desigur mai bine dacă cuvântul lor era ascultat Dar cine mai putea oare pune temei atunci pe tratatele şi convenţiile dinainte de război, care deveniseră pentru năvălitori petece de hârtie fără valoare? Forţa învinsese dreptul Realitatea dureroasă comanda raţiunii”. Asigurarea tezaurului a constituit o problemă extrem de importantă atât pentru Guvern, cât şi pentru conducerea B.N.R., pentru că, susţine Mihail Gr. Romaşcanu, „alături de armata ţării, Institutul nostru de Emisiune devenise al doilea factor de care depindea victoria finală”. Însă punerea în siguranţă a tezaurului care garanta emisiunea, a creat în interiorul conducerii B.N.R. două curente de opinie. Primul susţinea evacuarea tezaurului de către Bancă în localitatea indicată, nu înainte de încheierea tratativelor cu Guvernul. Cel de-al doilea agrea ideea conform căreia Guvernul avea obligaţia să rechiziţioneze aurul şi să-l depoziteze el însuşi, unde va crede de cuviinţă. În acest caz, Banca ar fi fost scutită de orice risc. Autoritatea guvernului sporea pe de o parte siguranţa conservării tezaurului într-o ţară străină, pe de altă parte, asigura facila lui repatriere. O limpezire, care să rezolve toate tensiunile şi contradicţiile, se impunea. Astfel, hotărârile luate în şedinţa Consiliului General din data de 2 decembrie 1916 au clarificat/afirmat unitatea punctului de vedere al conducerii B.N.R.: „1. Tezaurul se va strămuta dacă guvernul va încunoştinţa despre aceasta banca, fiindcă această strămutare prezintă un interes superior de stat. Numai după tratative cu guvernul imperial rus se va face strămutarea, întrucât are să se asigure paza şi păstrarea lui. 2. Transportarea se va face sub supravegherea unei comisii compusă din doi membri ai Consiliului, un director şi un cenzor, împreună cu casierul central al băncii şi personalul ce se va crede necesar. 3. Această comisie va aşeza tezaurul în localitatea ce i se va indica şi pe cât se va putea într-un compartiment special, din ale cărei chei, una se va păstra de directorul Băncii Naţionale. 4. Se va stipula în protocolul ce se va încheia cu autorităţile ruseşti, care vor primi tezaurul în păstrare, că este şi rămâne proprietatea băncii, care va putea dispune de el conform cu interesele ei şi îl va putea inspecta oricând prin directorii şi cenzorii săi.” Aşadar, primul curent de opinie se impusese. Mai mult încă, la data de 8 decembrie 1916, prin adresa nr. 777, ministrul de finanţe E.Constantinescu comunica următoarele, proaspătului guvernator al B.N.R. (în persoana lui Ioan G.Bibicescu - 1849-1924): „Strămutarea Băncii Naţionale de la Bucureşti la Iaşi, împreună cu stocul metalic, a fost negreşit făcută în scop de a asigura această instituţiune şi averea ei în contra unui resbel, în care armatele străine pun de obicei mâna atât pe averea Statului, cât şi pe averile cari au o relaţiune mai strânsă cu Statul Stocul metalic al Băncii garantând întreaga circulaţie a biletelor de bancă, care reprezintă astăzi o mare parte din averea publică, trebuie să fie apărat cu mare băgare de seamă de un asemenea risc. Toate vicisitudinile războiului ce bântueşte ţara nu se pot prevedea şi nu se poate afirma în toată liniştea, că stocul metalic al Băncii este în orice caz asigurat la Iaşi. în consecinţă s-ar impune poate trebuinţa de a se lua şi la Banca noastră Naţională precauţiuni ce s-au luat de puternica Bancă Naţională a Franţei, asigurând stocul metalic într-o ţară străină. Dacă Banca Naţională a noastră ar crede, precum credem şi noi că o asemenea precauţiune n-ar fi de prisos, atunci v-am propune mutarea stocului metalic şi a oricăror valori ar crede Banca, la Moscova, unde tezaurul Imperiului, aflat la Kremlin, oferă.o mai mare securitate decât oriunde. Transportul în alt loc, spre exemplu la Londra, este şi mult mai greu şi expus pericolului transportului pe mare, ameninţat de submarinele germane. Demersurile sunt făcute de pe acum pe lângă guvernul rusesc, pentru că mutarea averei Statului de la Casa de Depuneri şi de la Ministerul de Finanţe să se poată eventual face tot la Moscova.” În aceeaşi zi adresa ministrului de finanţe a fost supusă dezbaterilor Consiliului General al Băncii şi, tot atunci, directorul G. G. Danielopolu a fost autorizat de către aceeaşi conducere a Băncii să discute problema trimiterii tezaurului la Moscova cu generalul A. A. Mossolov, ministrul Rusiei la Iaşi. La data de 11 decembrie, generalul A. A.Mossolov informa pe ministrul român de finanţe, că a fost autorizat telegrafic să semneze protocolul privind încărcarea tezaurului B.N.R. într-un tren special, cu menţiunea că guvernul rus garantează integritatea tezaurului atât în timpul transportului cât si pe timpul rămânerii acestuia la Moscova. La 12 decembrie 1916, Consiliul de Miniştri şi-a asumat în mod lucid şi liber problema „strămutării tezaurului în ţară străină’’. Prin jurnalul nr. 20.901 bis, cabinetul Ion I. C. Brătianu „găsea că este nevoie să pună în siguranţă în Rusia, tezaurul Băncii Naţionale şi aprobă transportarea lui.” Legea votată în aceeaşi zi şi promulgată la 24 decembrie a sancţionat dispoziţia celor 11 miniştri: Victor Antonescu, Vintilă Brătianu,-Al. Constantinescu, M. Pherechide, CI. Istrate, G.M. Cantacuzino, E. Costinescu, I.G. Duca, D. Greceanu, Take Ionescu şi Gh. Mârzescu. „Întemeindu-se pe aprobarea guvernului român şi pe asigurările date de Rusia, Consiliul General al Băncii Naţionale a României a aprobat transportarea tezaurului la Moscova.” Astfel, din punct de vedere legal, chestiunea evacuării tezaurului Băncii, era pe deplin lămurită. în prezenţa generalului A. A.Mossolov şi a reprezentanţilor B.N.R., în ziua de 12/25 decembrie 1916, în gara Iaşi a început încărcarea stocului metalic al Băncii Naţionale Române. „În ziua de 12/25 decembrie 1916 au fost încărcate şapte vagoane (...) punându-se în fiecare vagon câte 100 (o sută) de lăzi, adică în total 700 (şapte sute) de lăzi. În ziua de 13/26 decembrie 1916 au fost încărcate încă alte şapte (7) vagoane (...) punându-se în fiecare vagon 100 (o sută) de lăzi, în afară de vagonul nr. 44 083 Cz.B.M. în care au fost încărcate 140 (o sută patruzeci) de lăzi, adică în total 740 (şapte sute patruzeci) de lăzi. În ziua de 14/27 decembrie 1916 au fost încărcate alte trei vagoane (...) punându-se în primele două câte o sută (100) de lăzi şi în al treilea 98 (nouăzeci şi opt) de lăzi, adică în total 298 (două sute nouăzeci şi opt) de lăzi. Valoarea totală a tezaurului în aur efectiv, format din monede de diferite feluri şi din lingouri de aur, încărcate în sus-numitele vagoane este conform declaraţiei Băncii Naţionale a României, de lei aur 314.580.456,84 bani (..) În afară de tezaurul Băncii Naţionale a României mai sus indicat, au fost încărcate în acelaşi vagon, nr. 225.692 O.B. alte două lăzi purtând sigiliile Băncii Naţionale a României, lăzi a căror valoare declarată este de 7 (şapte) milioane”, sumă ce semnifica valoarea în lei aur a bijuteriilor M.S. Regina Maria. La sfârşitul încărcării vagoanelor a fost redactat un protocol în trei exemplare originale, unul fiind predat reprezentantului guvernului rus, unul ministrului român de finanţe şi cel de-al treilea delegaţilor B.N.R. Documentul purta semnăturile lui A. A. Mossolov, ministrul Rusiei, a lui Victor Antonescu, noul ministru de finanţe şi ale lui Th. Capitanovici, A. Saligny şi M. Z. Demetrescu, delegaţii Băncii, care au şi însoţit transportul tezaurului. Theodor Capitanovici a primit şi însărcinarea de a rămâne la Moscova, în vederea păstrării uneia din cheile încăperii în care avea să fie depozitat tezaurul. Semnând însă protocolul, ministrul de finanţe confirma faptul că „Banca Naţională a României şi-a transportat tezaurul său prin intervenţia şi cu consimţământul guvernului român şi că tezaurul constituie proprietatea privată a Băncii Naţionale”. La 15/28 decembrie 1916, ora 3 dimineaţa, trenul, compus din şaptesprezece vagoane de marfa conţinând tezaurul, la care s-au ataşat încă şapte, patru vagoane pentru cei două sute de gardieni însoţitori şi trei vagoane pentru delegaţii Băncii Naţionale, a părăsit Iaşiul, sosind la Moscova în ziua de 20 decembrie/2 ianuarie 1917, ora 4 dimineaţa. Escortat de cei două sute de militari, convoiul s-a îndreptat spre Kremlin, unde s-a încheiat un protocol provizoriu de recepţionare a casetelor depozitate în vederea verificării şi inventarierii conţinutului lor în Sala Armelor din Kremlin, într-un compartiment de rezervă al Sucursalei Băncii de Stat din Moscova. Interesant de subliniat ni se pare faptul, că acest protocol nu a fost găsit de studioşii în domeniu. Nu încape îndoială că el a fost redactat, deoarece protocolul din 16 februarie 1917 aminteşte de el. Numai că, lipsa lui din discursul sec al documentelor de arhivă ne face bănuitori. Şi asta cu atât mai mult, cu cât din schimbul de telegrame din august 1921 între Departamentul de Stat din Washington şi Legaţia Statelor Unite ale Americii din Bucureşti, având ca subiect aurul românesc, aflăm, ca „nici unul din lingourile trimise la Moscova nu a fost marcat în vreun fel.” Cu alte cuvinte, nu a fost indicată fineţea/calitatea lor în karate. Să fie vorba de o neglijenţă frapantă sau de blânda şi deloc docta ignoranţă? Deocamdată, greu de răspuns. Inventarul efectuat de delegaţii români şi ruşi, care a durat 19 zile (de la 9 ianuarie la 4 februarie), semnat de reprezentanţii ministrului rus de finanţe: Iakovlevici Kovalniţky şi N. V. Iakolev, de cei trei delegaţi ai B.N.R.: Th. Capitanovici, A. Saligny şi M. Z. Demetrescu, ca şi de P. Guerin, consulul general al României la Moscova, în calitate de reprezentant al guvernului român, a constatat că tezaurul Băncii Naţionale împachetat în o mie şaptesute treizeci şi opt (1.738) de casete, avea o valoare de 314.580.456,84 lei aur, iar bijuteriile M. S. Regina Maria cuprinse în două (2) casete erau evaluate la 7.000.000 lei aur. În total deci, valoarea întregului depozit făcut la Moscova pe numele Băncii Naţionale în o mie şaptesute patruzeci (1.740) de casete, era de 321.580.456,84 lei aur. Ca informaţie suplimentară adăugăm, că numărul sacilor în care se aflau monezile Băncii era de treisprezece mii optsute douăzeci şi trei (13.823). Cu ocazia verificării din timpul inventarierii, după un plan dinainte stabilit, numai conţinutul a trei mii cincisute şaizeci şi cinci (3.565) de saci a fost numărat şi cântărit. Să fie oare vorba de lipsă de inteligenţă teoretică şi practică faptul că zece mii douăsute cincizeci şi opt (10.258) de saci cu aur nu au mai fost controlaţi sau de lenea balcanică a funcţionarilor medii lipsiţi de elementara morală profesională? Terminarea verificărilor tezaurului a fost urmată, în mod firesc, de încuierea porţilor compartimentul situat la parterul Palatului Orejnaia din Kremlin, unde a fost depus. Acesta era prevăzut cu patru (4) ferestre, asigurate atât prin bare de fier, cât şi printr-un sistem de alarmă electric. Poarta interioară purta sigiliul B.N.R., iar cea exterioară sigiliul delegaţilor ministerului rus de finanţe. Cheile de la grila de fier interioară au fost luatd de Th. Capitanovici, iar cele de la poarta exterioară de Vasili Iakovlevici Kovalniţky, consilier de stat şi conducătorul sucursalei din Moscova a Băncii de Stat. Paza tezaurului a fost încredinţată unei gărzi ruseşti. În acest fel, „în beciurile de la Kremlin, tezaurul era pus în siguranţă. Poporul rus, prin reprezentanţii săi legali, asigurase Băncii Naţionale şi guvernului nostru conservarea şi restituirea lui.” La 16 februarie 1917 a fost încheiat încă un protocol, extrem de important, deoarece primul său punct statua faptul, că având în vedere verificarea efectuată şi inspectarea condiţiilor în care va fi păstrat tezaurul, nu va mai fi necesară o nouă verificare în momentul restituirii. Doar casetele al căror sigiliu va fi găsit rupt, urmau să fie deschise. Potrivit Decretului nr. 3.264 din 24 decembrie 1916, stocul metalic al Băncii Naţionale şi bijuteriile Reginei Măria au fost puse „în siguranţă”. Pe 23 mai 1917 Th. Capitanovici, directorul Băncii Naţionale alături de M.Z. Demetrescu au inspectat tezaurul depus la Kremlin şi au conchis că „totul este în regulă”. B. AL DOILEA TRANSPORT În primele zile ale anului 1917, situaţia României s-a agravat. La sfârşitul lui ianuarie 1917, frontul s-a stabilizat în Moldova de Sud, lăsând în mâinile Puterilor Centrale trei sferturi din teritoriul vechiului regat. Cu sprijinul aliaţilor, armata română s-a refugiat în Moldova pentru a se reorganiza, Iaşii devenind, în acest fel, „inima ţări”. „Deşi Moldova era încercuită din trei părţi de trupele Puterilor Centrale, frontul românesc n-a putut fi străpuns atâta vreme cât trupele imperiale ruse au fost în stare să menţină stabilitatea frontului de la nord şi atâta vreme cât legătura vitală şi directă cu apusul se putea totuşi realiza prin teritoriul rusesc; în vara lui 1917, trupele române au reuşit să obţină victoriile de la Mărăşti şi Mărăşeşti care puneau capăt speranţelor lui Mackensen de cucerire a Moldovei.” În aceste circumstanţe, la Iaşi se punea din nou în discuţie problema evacuării aurului ţării. în urma propunerii lui Nicolae Titulescu (ministru de finanţe), Consiliul de Miniştri (format din Ion I. C. Brătianu, M. Pherekide, Take Ionescu, Barbu Şt. Delavrancea, Emil Costinescu, Dim. Greceanu, Al. Constantinescu, G.M. Cantacuzino, N. Titulescu, I.G. Duca, Gh. Mânzescu, Vintilă Brătianu şi Const. Iancovescu) hotărăşte, prin Jurnalul nr. 275 bis din 18 iulie 1917, în temeiul art. 1 al Legii din 24 decembrie 1916, mutarea sediului şi avutului Băncii Naţionale Române în Rusia. Hotărârea a fost adusă la cunoştinţă guvernatorului rus, prin scrisoarea nr. 11.960 din 22 iulie, semnată de Nicolae Titulescu (1882-1941) şi Ion Angelescu (1885-1930, cunoscut economist în epocă), şi avea următorul conţinut: „Am onoarea a vă înainta în copie jurnalul Consiliului de Miniştri, din 18 iulie a.c, prin care Banca Naţională este autorizată, conform art.l al legii publicată în Monitorul Oficial nr.233/916, a-şi strămuta aiurea sediul şi avutul ei, cât şi pe cel pe care îl păstrează. În consecinţă, vă rog, ca dintr-o dată, sau mai multe rânduri, să luaţi măsurile necesare pentru ca, faţă de împrejurările eventuale, interesele Băncii să fie apărate. Bine înţeles, vă rugăm să ţineţi seama că Statul va avea aci nevoie mai departe de concursul Băncii şi deci vă rugăm a îngriji să se reţină stocul necesar de bilete pentru, acest scop, Banca funcţionând mai departe aici” În acelaşi sens s-a făcut şi o comunicare tuturor instituţiilor bancare mai importante, care au fost invitate să ia grabnice măsuri pentru ca „avutul societăţii, consistând în titluri, efecte de orice natură, obiecte preţioase, etc, să poată fi imediat expediate în Rusia.” În timp ce în capitala Moldovei pregătirea pentru transportarea comorilor ţării în Rusia se făcea în mare grabă, dincolo de Nistru, puternica împărăţie a Romanovilor se năruia. Chiar dacă au existat garanţii scrise date de guvernul rus, şi chiar dacă încrederea e o calitate admirabilă, acest al doilea transport semnifică, din punctul nostru de vedere, proiecţia unei lumi autodistructive fară limită, în care absurdul devine un mod firesc de existenţă. Pentru a evalua însă gestul guvernului Ion I.C.Brătianu drept iresponsabilitate colectivă, propunem cronologia evenimentelor politice din Rusia anului 1917, până în momentul în care al doilea transport cu tezaurul românesc „în valoare de peste 9 miliarde de lei aur a fost instalat la Moscova” şi, pînă cînd Alexandru Lapedatu, investit de guvern cu evacuarea şi gestionarea acestui transport, părăseşte Kremlinul. Anul 1917 Ianuarie - Greve şi nesiguranţă în Petrograd (Sankt Petersburg); Februarie, 26 - 50 de demonstranţi ucişi în Piaţa Znamenskaya; Februarie, 27 - Trupele refuză să deschidă focul asupra demonstranţilor; au loc dezertări; Februarie, 27 - închisorile, judecătoriile şi sediile poliţiei sînt atacate şi jefuite de mulţimi: Februarie, 27 - Clădirea Okhranka - poliţia secretă este incendiată, garnizoana fraternizează cu revoluţionarii; Februarie, 27 - Se formează Sovietul din Petrograd (Sankt Petresburg); Martie, 1 - Ordinul nr.l al Sovietului din Petrograd (Sankt Petersburg); Martie, 8-9 - La Petrograd (SanktPetersburg) are loc „răscoala mîncării“; Martie, 10 - Ţarul Nicolae II hotărăşte să se folosească forţa militară pentru reinstaurarea ordinii; Martie, 11 - Ţarul Nicolae II respinge cererea de formare a unui guvern de largă reprezentare şi dizolvă Duma; Martie, 12 - Revoltele se generalizează; Martie, 12 - Guvernul pierde capitala; Martie, 12 - Ţarul Nicolae II pleacă cu trenul la Ţarskoe Selo; Martie, 12 - La Sankt Petersburg se crează un Comitet Provizoriu al Dumei şi un Soviet al Muncitorilor şi Soldaţilor; Martie, 14 - Comitetul Dumei şi Sovietul au convenit să formeze un guvern provizoriu, avînd ca prim-ministru pe Prinţul Gheorghi Evghenevici Lvov; Martie, 15 - Ţarul Nicolae II abdică din partea lui şi a fiului său Ţareviciul Alexei, în favoarea fratelui său, Marele Duce Mihail; Martie, 15 - După abdicare, Ţarul Nicolae II şi familia lui pleacă pentru cinci luni la Ţarskoe Selo ca prizonieri ai Guvernului Provizoriu; Martie, 16 - Renunţarea Marelui Duce Mihail la tron, în favoarea Guvernului provizoriu; Martie, 17 - Apelul Sovietului din Petrograd (Sankt Petersburg) către popoarele lumii în favoarea unei păci imediate; Aprilie, 17 - Se reîntoarce în Rusia, Vladimir Ilici Lenin; Aprilie, 17 - El publică „Tezele din Aprilie”; Mai, 1 - Sunt publicate notele lui Miliukov; Mai, 12 - Demisia ministrului de război, Goutschkoff; Mai, 15 - Demisia ministrului afacerilor străine, Miliukoff; Mai, 15 - Cade guvernul provizoriu; Mai, 17 - Formarea primului cabinet de coaliţie; Mai, 17 - Kerenski devine ministru al războiului şi al flotei; Iunie, 16 - Primul Congres al Sovietelor din întreaga Rusie se ţine la Petrograd (Sankt Petersburg); Iunie, 29 - Kerensky ordonă o ofensivă împotriva forţelor Austro-Ungare, care la început are succes; Iulie, 1 - Ofensiva rusă se încheie; Iulie, 1 - Troţki se alătură bolşevicilor; Iulie, 14 - Demisia miniştrilor cadeţilor; Iulie, 16-18 - Demonstraţii antiguvernamentale în Petrograd (Sankt Petersburg); Iulie, 19 - Germanii şi austro-ungarii contraatacă; Iulie, 19 - Ruşii se retrag în panică; Iulie, 19 - Oraşul Tarnopol este jefuit; Iulie, 19 - Se ordonă arestarea conducătorilor bolşevici; Iulie, 20 - Prinţul Lvov demisionează; Iulie, 20 - Kerensky este noul prim-ministru; Iulie, 20 - Al doilea cabinet de coaliţie; August, 3 - Demisia lui Kerenski August, 4 - Troţki şi Lunacharskii sînt arestaţi; Septembrie, 9 - Al doilea guvern de coaliţie cade; Septembrie, 10 - Generalul Lavr Kornilov înceracă să dea o lovitură de stat. Este însă arestat şi întemniţat; Septembrie, 14 - Rusia se proclamă Republică; Septembrie, 17 - Troţki şi alţii sînt eliberaţi; Septembrie, 17 - Troţki devine şeful Deputaţilor Sovietului Muncitorilor şi Soldaţilor din Petrograd (Sankt Petersburg); Octombrie, 7 - Se formează a treia coaliţie guvernamentală; Octombrie, 23 - Comitetul Central Bolşevic aprobă revolta militară; Octombrie, 24-26 - Are loc Congresul Sovietelor Regiunii de Nord; Noiembrie, 2 - Prima întîlnine a Comitetului Revoluţionar Militar la Retrograd (Sankt Petersburg); Noiembrie, 7 - Se lansează Revoluţia din Octombrie (25 Octombrie după vechiul calendar) prin ordinul Comitetului Revoluţionar Militar dat muncitorilor înarmaţi şi soldaţilor de a ocupa principalele clădiri din Petrograd (Sankt Petersburg); Noiembrie, 7 - Palatul de Iarnă este atacat la 21:40; Noiembrie, 7 - Kerensky fuge din Petrograd (Sankt Petersburg); Noiembrie, 8 - Al doilea Congres al Sovietelor; Noiembrie, 8 - Deputaţii menşevici şi social-democraţi de dreapta părăsesc Congresul protestînd împotriva evenimentelor din ziua precedentă; Noiembrie, 8 - Decretul despre pace şi Reforma agricolă; Noiembrie, 8 - Se formează Consiliul Poporului, Guvern dominat de bolşevici, avîndu-l pe Lenin ca preşedinte. Iată deci, că acest al doilea transport a fost depozitat într-o ţară total debusolată de criza istorică, foarte greu de guvernat, cu viitor greu previzibil, dominată însă de spiritul proletar. Ca să tragem toate concluziile din acest trecut al nostru, pe care unii încă ezită să-l numească istorie, se cuvine să ne întrebăm: nu era oare mai bine ca „avutul” ţării să fie „strămutat aiurea” (cum apărea menţionată rugămintea lui N. Titulescu şi I. Angelescu în scrisoarea nr. 11.960 din 22 iulie), decît într-o capitală răvăşită de mîrşăvia morală ce anunţa revoluţia şi ticăloşită de agresiunea războiului generalizat? Guvernul Ion I.C.Brătianu nu mai poate replica, aşa că, numai timpul, cuprins între date şi evenimente istorice de actualitate şi interes, îşi va face datoria răspunzîndu-ne într-o zi. Alături de cele trei vagoane încărcate cu valorile Băncii Naţionale conţinute în „188 casete, a căror valoare declarată era de 1.594.836.721,09 lei aur” au mai fost încărcate şi „...o parte din arhivele statului şi ale ministerelor, actele orăşeneşti ale Braşovului, aduse la Bucureşti ca să fie salvate, picturile lui Grigorescu şi alte tablouri rare din pinacoteca Statului şi din muzeul Kalinderu...variatele gajuri ale Muntelui de Pietate, odoarele mănăstireşti din Moldova şi Muntenia, preţioasele colecţii ale Academiei Române, compuse din numeroase documente originale, 300 de pergamente cu peceţi domneşti, 25 de volume-manuscripte române şi slavone, câteva tablouri în uleiu, de mare valoare - printre ele şi potrerul lui Avram Iancu, făcut după natură de pictorul Rosenthal - unele rarităţi între care şi vestitele „Răspunsuri ale Mitropolitului Varlaam din 1644 la Catehismul calvinesc” - unicul exemplar cunoscut - colecţiunile de medalii şi monezi vechi moldoveneşti şi munteneşti, strânse cu osârdie de Dimitrie Sturdza, precum şi piesele rare ale muzeului nostru de Antichităţi, cuprinzând vestita „Cloşcă cu puii de aur”, singura urmă de trecere a Goţilor pe la noi. Valori incalculabile... Tot ce era mai de preţ, tot ce alcătuia o bogăţie nobilă şi sfinţită de veacuri în durerile neamului nostru, toată aurăria şi argintăria lucrată cu ciocanul şi bătută în nestemate - faima mănăstirilor şi singuratecelor schituri -... acele panaghiare ale lui Ştefan cel Mare de la Mănăstirea Neamţului şi evangheliile slavoneşti ferecate în aur şi-n argint din veacul XV şi XVI; ... odoarele Brâncoveneşti ale Horezului şi cele Cantacuzineşti de la Mănăstirea Dintr-un lemn;... urmele pietăţii bătrânilor voievozi şi a strămoşilor noştri - care-şi însemnau şi în acest chip trecerea lor prin viaţă — şi care s-au păstrat sute de ani prin sfintele lăcaşuri, ca nişte moaşte scumpe din trecutul sbuciumat al poporului românesc... Durerea noastră este însă cu deosebire mare, când ne vin în minte odoarele lui Atanaric. Tezaurul de la Pietroasa era citat, ca o podoabă a României, în toate manualele străine de artă veche, descris în amănunţime şi râvnit de cele mai vestite muzee. Iar inscripţia gotică de pe verigă, scrisă cu caractere runice, a fost cetită cu emoţie şi tălmăcită în felurite chipuri de marii învăţaţi ai lumii... O bună parte din tezaur fiind alcătuit din obiecte fără preţ, iar unele din odoarele mănăstireşti, cum sunt acele minunate evanghelii de la Neamţ, chivotele şi epitrachilul de la Bistriţa şi toate darurile lui Vasile Lupu şi ale soţiei sale, Tudosca, de la biserica Trei Ierarhi din Iaşi, între care şi acea minune de evanghelie scrisă de Isidor din Bădăuţi, apoi monezile şi medaliile vechi româneşti ale Academiei şi comorile de la Pietroasa”, obiecte, în genere, unice „ce nu se pot plăti cu tot aurul lumii” deoarece se înscriu într-o dubla ipostază: de valoare materială propriu-zisă, singura constantă ca apreciere şi în continuă ascensiune şi valoare culturală, practic inestimabilă, dar fară de care destinul istoric al unui popor nu se poate imagina. Când panica s-a instalat, şi „au început să se strângă, cu înfrigurare, toate bogăţiile ţării româneşti, spre a fi trimise la Moscova, un singur om n-a voit să cedeze valorile ce le avea sub privirea sa: stareţul mănăstirii Secul, din judeţul Neamţului Aşa au fost scăpate de la pieire odoarele acestei frumoase mănăstiri, între cari şi acel vestit aer al lui Nes tor Ureche, mare vornic al ţării de jos şi al soţiei sale Mitrofana, din 1608 În zilele blagoslovitului Voievod Simion Movilă””. Numele stareţului, care a văzut limpede şi nu a avut încredere în Rusia ţaristă, opunându-se cu hotărâre... ca să predea odoarele mănăstirii, este protosinghelul Ilarion Bălăiţă.” În timpurile acelea, când Iaşii erau sub război şi totul era şovăielnic şi lipsit de stabilitate, gestul monahului ghidat de un instinct superior s-a singularizat însă. Pe fondul general de haos sinistru, publicul intelectual, cu cele mai înalte cote intelectuale, nu a făcut nici cea mai banală observaţie faţă de acest „export temporar” de obiecte de preţ din aur şi argint, broderii şi ţesături scumpe ce se întrebuinţau cu prilejul marilor sărbători creştine alături de veşmintele liturgice, picturi şi grafică de valoare materială enormă, nici pe departe însă comparabilă cu valoarea lor artistică şi sentimentală. Alergia la tradiţie, dublată de o exacerbare involuntară a meritelor culturii occidentale, au compus la începutul secolului XX, o realitate aparte: lumea fără căpătîi şi fară Dumnezeu. Aceasta împreună cu incultura bestială în domeniu şi politica de ocultare a trecutului prin puţina preocupare pentru păstrarea patrimoniului cultural intact şi sănătos, ca şi lipsa unei legislaţii de specialitate (prima lege din istoria culturii noastre care va defini conceptul de bun cultural este elaborată abia în 1935, prin osteneala lui Nicolae Iorga), au făcut ca încărcarea şi depozitarea valorilor trecutului nostru să nu aibă nici o ordine raţională, nici un fel de distribuţie metodică sau/şi organizare logică. Cu alte cuvinte, dezavuarea iraţională a bunurilor noastre culturale considerate de interes şi valoare naţională, au permis ca tot ceea ce ţine de spaţiul cultural autohton, să plece fară a fi pus sub decisiva protecţie a evidenţei ştiinţifice. O simplă privire ne arată, că în momentul celui de al doilea transport, România nici măcar nu avea habar, că un inventar asigură cunoaşterea, dimensionarea şi evaluarea bunurilor culturale, din moment ce, abia în 1928 Alexandru Lapedatu a luat „măsuri de îndreptare” a activităţii Pinacotecii Naţionale, şi a muzeelor Aman şi Kalinderu dispunînd întocmirea primului lor inventar. Mult prea tîrziu! Trecuseră deja unsprezece ani de cînd cele mai valoroase piese ale acestor colecţii au luat drumul Moscovei, alcătuind o parte a marelui tezaur încredinţat spre păstrare Rusiei. Despre imposibilitatea responsabililor de acest al doilea transport de a inventaria ştiinţific şi de a crea condiţii de igienă bunurilor culturale vorbeşte, într-o tonalitate acuzatoare, „Jurnalul” intim al lui Alexandru Lapedatu (1876-1950), istoricul cu vocaţie pentru studiul riguros organizat, însărcinat de cabinetul Brătianu cu evacuarea, supravegherea şi răspunderea faţă de documentele şi manuscrisele Academiei Române, documentele Arhivelor Statului, de obiectele de mare valoare patrimonială din muzee, pinacoteci şi chiar din colecţii particulare. Din „Jurnalul de la Moscova” (re)publicăm numai fragmentele referitoare la „exportul temporar” al tezaurului neclasat şi necatalogat, care continuă să constituie o apreciabilă problemă de discuţie între părţi. „Vineri, 21 iulie - Am fost chemat la Minister de secretarul general care, de faţă cu Valaori şi Dobrescu, mi-au comunicat că s-a hotărât transportarea obiectelor noastre istorico-artistice în Rusia şi că, deci, să fac preparativele necesare în vederea îmbarcării lor. Sâmbătă, 22 iulie - M-am prezentat, cu Dobrescu, la dl, Duca, care mi-a spus că avem, în trenul aşa-zis al Băncilor, patru vagoane la dispoziţia Ministerului de Culte, să cerem camioane-automobile de la Cartierul general şi să fim gata ca la formarea trenului să îmbarcăm. (..) Duminică, 23 iulie — La ora 9 dl. Duca, unde se găseau chemaţi în vederea evacuării, şi funcţionarii superiori ai Ministerului. Primit fiind cu Gîrboviceanu -ministrul era încă în pat — am raportat cele ce isprăvisem, apoi am arătat părerea dlui. lor ga ca capul lui Mihai Viteazul să fie îngropat în altarul Mitropoliei sau în vreun cavou de la Eternitatea, să nu fie dus în Rusia întrucât, în starea de lucruri de acolo, ar putea fi profanat. Ministrul e însă de părere, că, dimpotrivă, preţioasa relicvă să fie dusă, în caz de evacuare generală, în Rusia, ca uA simbol al războiului pentru Unitatea naţională. ... Ieşind, am fost rechemat, prezentat dlui. G. Enescu, sosit câteva minute mai înainte, şi rugat să iau în samă şi lada sa cu mss. Ne-am dat întâlnire la ora 3, la Mitropolie, ca să aducă lada acolo. La aceeaşi oră am luat înţelegere şi cu dl. Morţun în privinţa lăzilor sale cu tablouri, care vor merge împreună au ale Statului. (...) Luni, 24 iulie —(...) La rampă am constatat că avem trei vagoane la dispoziţie şi că, în caz de nevoie, am putea avea şi un al patrulea. (...) Marţi, 25 iulie - La amiaz am aflat însă că ni s-a mai luat un vagon, al treilea, de Creditul rural - se zicea chiar, de dl. Vintilă Brătianu personal. ... Cu această ocazie trebuie să arăt că în unele din vagoane, ale instituţiilor financiare, am constatat că se puse lăzi cu veselă, în timp ce, pentru mss. şi doc. Academiei şi Arhivelor nu se găseau vagoane. (...) Miercuri, 26 iulie - S-a încărcat şi vagonul al treilea, s-a făcut lista lăzilor cu specificarea lor pentru Protocolul general al Statului, s-au luat permisele de călătorie de la Siguranţă, s-au făcut, în sfârşit, toate formalităţile pentru călătorie, atât pentru vagoane, cât şi pentru personal. Seara însă, la 8, când m-am dus la gară cu bagajele de mână, ni s-a spus că numai dimineaţa, între 8-10, va pleca trenul. Abia am fost îngăduiţi să depunem bagajele în tren, într-un vagon de ci. III, căci vagoanele de cl. I şi II au fost rezervate - cu pază puternică - pentru rude şi prieteni ai celor puternici, persoane, metrese chiar, ce n-aveau nimic comun cu instituţiile ce-şi transportau averile şi tezaurele în Rusia. Joi, 27 iulie - Venind la gară pentru plecare, am aflat că trebuie să rămânem până d doua zi, deoarece ruşii, care n-au fost chemaţi să asiste, la îmbarcare, nu vor să ia în primire vagoanele, fară să fie revizuite de faţă cu ei. A trebuit dar lăzile să fie descărcate şi reîncărcate în faţa lor, numerotate şi inventariate fiind vagon cu vagon. ... În sfârşit, după destule piedici, s-a făcut luarea în primire a vagoanelor, care au fost lăcătuite, sigilate şi date în paza cazacilor ataşaţi la trenul nostru. (...) Vineri, 28 iulie - N-am putut pleca până la ora 2, între altele pentru că protipendada a venit târziu la gară şi s-a certat ţigăneşte pe locurile de cl. I şi II - La ora 5 am trecut Prutul. (...) ... Luni, 31 iulie - Pe seară, pe la 7, trecem Niprul între Cercaz şi Buhuşcova. ... Joi, 3 august - (...) Seara, la 10 ajungem la Moscova, în staţia Briansk, unde ne părăsesc cei câţiva care au camere angajate la hotel, cu preţuri fabuloase (50 ruble). Restul, cei mai mulţi, mergem la gara Alexandrovici, unde am rămas peste noapte, în tren, păziţi de cazaci şi de soldaţi. (...) ... Sâmbătă, 5 august -(...) Am scăpat de-o mare grijă, deocamdată cel puţin. Azi noapte s-au mai descărcat încă câteva vagoane la Casa de Depuneri, iar noi am dus o mare parte din lăzi la Kremlin. (...) La ora 3 am ajuns la Kremlin, unde am depus lăzile într-o sală mică şi umedă de sub scara corpului de gardă al fostului palat imperial, sală care a fost acceptată, negreşit, fară a fi fost văzută. Cum aici s-au pus depozitele a patru ministere - Culte, Domenii Externe şi Interne - adecă opt vagoane, lăzile s-au aşezat fară nici o regulă şi rănduială. (...) Duminică, 6 august - Am arătat celor de drept că sala de la Kremlin e improprie şi am cerut mutarea lăzilor de acolo. Am uitat să notez la ziua precedentă că, cu ocazia descărcării de la Kremlin, s-au desfăcut două lăzi ale Externelor - una cu efecte de îmbrăcăminte, cealaltă cu nişte unt, care, topindu-se, s-a scurs pe pavaj, spre batjocura noastră de către soldaţii ruşi, care credeau că-n lăzi e numai aur şi lucruri scumpe. (...) Luni, 7 august - (...) întâlnind pe consul i-am spus de afacerea de la Kremlin. Mi-a răspuns că a intervenit la Petrograd pentru acordarea unui nou local propriu. (...) Marţi, 8 august - Ziua a trecut cu aranjarea lăzilor la Casa de Depuneri. Aranjamentul se face cu rănduială destul de bună. Constatăm că în subsolul ce ni s-a acordat ar fi loc şi pentru lăzile de la Kremlin. Miercuri, 9 august - Ocupaţi tot cu aranjamentul de la Casa de Depuneri pe care l-am terminat. în subsolul acestei Case avem 48 de lăzi, deasupra 26, iar la Kremlin 99. ... Vineri, 11 august - Am fost la Casa de Depuneri pentru aranjatul lăzilor de sus. Nu s-a putut face însă nimic, din cauza soldaţilor, care au cerut, pentru 3-4 ore de lucru, cate 10 R. Directorul Levitzki i-a dat pur şi simplu afară. ... Marţi, 22 august - Azi noapte am început mutarea lăzilor de la Kremlin la Casa de Lombard şi orânduirea lor acolo. Am dus, în 11 camioane, cam jumătate din ele, cele mai multe ale Ministerului de Externe şi Interne, puţine ale noastre şi ale Domeniilor, într-o ladă care s-a spart (cum au nimerit-o ruşii!) erau sticle de şampanie, iar în alta săpun de rufe. (...) Miercuri, 23 august - Azi noapte, pe o ploaie torenţială, am continuat cu mutarea lăzilor de la Kremlin. Ne-a plouat straşnic. Asemenea şi lăzile întrucât automobilele erau deschise. Nu cred însă să fi pătruns apa la obiecte, căci lăzile sunt bine închise. Am decis ca-n caz de ploaie să amânăm evacuarea restului până se îndreaptă vremea. (...) P.S.-Printre “ultimii slujbaşi” al statului român, care, prin semnătura sa, a îngropat pentru totdeauna Tezaurul Românesc la Moscova a fost…Mihai Răzvan Ungureanu, actualul prim-ministru, în calitatea sa din 2005, de ministru de Externe al României: “Ca ministru de externe al României, a semnat în 2005, cu ministrul de externe rus Lavrov, un tratat, pentru care în orice alt loc din lume ar fi fost executat la întoarcerea în ţară: „Legea pentru ratificarea Protocolului dintre România şi Rusia, privind inventarierea relaţiilor bilaterale”, prin care, de fapt şi de drept, România renunţă, de bună voie, prin trădarea lui Mihai Răzvan Ungureanu, faţă de poporul român (îndeplinindu-şi astfel datoria faţă de duşmanii româniei- şefii săi de la lojă), la o mare parte din teritoriul Ţării, cel ocupat de Rusia, numit Basarabia şi totodată a renunţat definitiv, în numele României, tot prin înaltă trădare, la Tezaurul României, sechestrat la Moscova de Lenin, în 1918 şi făcut „uitat sau pierdut”de sovietici şi/sau ruşi!”