Piteştiul-oraşul poluării, al kitsch-ului şi-al “camarilelor”

Antichitatea şi Evul Mediu timpuriu au ocolit Piteştiul, prima atestare documentară a urbei noastre datând doar cu puţin peste 600 de ani. Deşi relativ tânăr, Piteştiul a cunoscut perioada de înflorire şi glorie abia între anii 1800 şi 1944. Atunci, când au existat familiile boierilor Goleşti şi ale Brătienilor, fiecare dintre cele două lăsându-şi amprenta atât arhitectural cât şi asupra unor instituţii ale Piteştiului, cum ar fi Colegiul Naţional „Zinca Golescu”. Brătienii au lăsta pe lângă doctrina liberală, şi Colegiul Naţional, „I.C.Brătianu”. Amprete asupra Piteştiului au mai lăsat şi Armand Călinescu sau Ion Antonescu. Evul Mediu timpuriu şi-a lăsat ampreta doar asupra actualelor municipii Câmpulung şi Curtea de Argeş, unde domnitorii Ţării Româneşti şi-au şi stabilit pe rând Capitalele, iar mai târziu Regii României au preferat să-şi doarmă somnul de veci în Mânăstirea de la Argeş. Imediat după 1944 şi comuniştii au ţinut ţinut şi ei neapărat să-şi lase semnăturile pe frontispiciul oraşului dintre dealuri. Şi au început, cum altfel, decât cu o închisoare: Închisoarea Piteşti, locul unde a fost pentru prima dată pusă în „operă” metoda cominternistă „Reeducare prin Tortură”, mult mai cunoscută sub sintagama „Experimentul Piteşti”, barbarie care a făcut înconjurul lumii şi la care au fost supuse spre exterminare toate elitele interbelice române, ajunse după gratiile Închisorii Piteşti.

Municipiu fruntaş la poluare
Au urmat naţionalizarea, colectivizarea şi în sfârşit, industrializarea forţată a Piteştiului. Au fost astfel ridicaţi în jurul oraşului adevăraţi mastodonţi industriali cum este fostul CPP (Combinatul Petrochim Piteşti), Rafinăriile I, II şi III, CATC (Combinatul de Articole Tehnice din Cauciuc), CPL (Combinatul de Prelucrarea Lemnului), ICIL (Fabrica de Lapte), ANA-IMEP (Intreprinderea de Motoare Electrice), UAP (Uzina de Autoturisme Piteşti), trei fabrici de confecţii (Argeşana, Textilă Nord şi Textilă Gară, o Fabrică de Încălţăminte şi în sfârşit ICN (Institutul de Cercetări Nucleare). Pentru aceste obiecteve trebuia mană de lucru. Forţa de muncă necesară a fost adusă de prin alte zone ale ţării, pentru care au trebuit să fie ridicate cartierele de locuinţe, Craiovei, Războieni, Trivale, Gavana I, II şi III, Prundu şi Tudor Vladimiescu. Pentru a face loc acestor cartiere buldozerele fostului Regim au săpat şanţuri adânci pe frunţile celor demolaţi. Azi, la periferiile acestor cartiere tronează molozul şi gunoiul menajer. Iar acolo unde nu sunt munţi de gunoi mejar, adică în centru, dai peste poluarea fonică a celor de la noul Mall Trivale, sau a spectacolelor date în aer liber.
Înconjurat astfel din toate părţile de obiective industriale unul mai poluant decât celelalte, şi de opt cartiere de locuinţe, autorităţle comuniste, respectiv prim-secretarii PCR, precum gen. Ion Dincă zis Teleagă, au preferat să lase Piteştiul timp de peste 30 de ani să se sufoce cu noxele eşapate de mastodonţii din jur. Piteştenii au fost astfel poluaţi nu numai chimic, cu gaze ca: atrazin, acrilonitril sau cianuril din Arpechim, sulf şi mercaptani din cele trei Rafinării, ci şi radioactiv, de la ICN.

Riscuri la tot pasul
Dar, Piteştiul a fost (şi încă mai este încă), înconjurat şi de tot atâtea riscuri: de a sări oricând în aer sau de-a fi acoperit de apele Barajului Vidraru, cu cei peste 180.000 de piteşteni cu tot. Din păcate, nici după 1990, Piteştiul nu a avut parte de nişte primari adevăraţi. Nici în ziua de azi primăria Piteşti nu are un architect, specialist în urbanism. Unul dintre primii edili, Ion Dumitrescu a ajuns primar în tenişi, iar când a plecat avea vilă, limuzină şi deţinea şi peste 55% din spaţiile comerciale care aparţinuseră SC Fortuna SA. Cât despre urbea pe care a condus-o patru ani, n-a mişcat un deget. Următorul edil-şef a fost Tudor Pendiuc, reales de patru ori primar. Pendiuc este edilul care a sluţit cel mai mult faţa Piteştiului. O sluţire care a costat bugetul local peste 1000 de miliarde lei, evident bani publici. Şi aceasta, fără să fi construit un singur apartament, deşi la Primăria Piteşti sunt înregistrate în jur de 14.000 de cereri de locuinţe sociale, pentru tineri şi categoriile defavorizate. Cu toate acestea, primarul Piteştiului a preferat să investească suma amintită în kitsch-uri lipsite de valoare. A construit un pârâu artificial, care străbate centrul Piteştiului din dreptul Magazinului Fortuna până în apropierea Prefecturii, care pe timp de vară îţi mută nasul de mirosurile degajate. A pavat Piaţa Milea cu pavele roşii spre disperarea locatarilor din jur. Apoi, a plantat o arteziană în formă de păpădie. Toate acestea, în detrimentul spaţiului verde de până atunci şi evident a bugetului local. A reabilitat pieţele Ceair şi Gară Sud, unde numai comerţ nu se mai poate face, ţăranul fiind nevoit să-şi vândă produsele nici măcar pe tarabe, ci direct pe trotuar sau celor din „mafia pieţelor”. Şi lucrurile nu se opresc aici.În preajma alegerilor locale au fost recepţionate lucrările de pavare a restului rămas din Strada Mare, respectiv a tronsonului cuprins între Magazinul Trivale şi Teatrul Davilla. Kitsch-ul continuă în oraşul kitsch-ului şi-al poluării, cu o arteziana muzicală, imobile mamut, care sunt nu doar mostre ale megalomania primarului, ci şi o veritabilă convertire a banului public în şpăgi şi comisioane, de la “Zeus”, pentru… ”Zeus”.

Viaţa culturală? Un alt kitsch!
Piteştiul, având o vârstă cu puţin peste 600 de ani, tradiţiile l-au cam ocolit. Aşa se face, că până şi puţinele obiceiuri, din câte-au existat au fost încet dar sigur înlocuite tot cu kitsch-uri. Şi aceasta, în condiţiile în care nişte instituţii culturale există pe hârtie, sunt chiar sublime, în realitate doar toacă banii publici. Bunăoară, la Teatrul Al Davilla nu s-a mai jucat o piesă cu casa închisă sau măcar cu sala de spectacol plină, de pe vremea comuniştilor,directorul instituţiei fiind de profesie…muzeograf al Muzeului Goleşti. În urma retrocedării Palatului Culturii, Minsterului Justiţiei, a luat fiinţă Centrul Cultural, numnit aşa doar pentru că era trande. Ca prim director al Instituţiei nou create a fost uns un fost ofiţer de contrainformaţii şi fost director al Penitenciarului Colibaşi. A fost o vreme deci, când cultura argeşană, şi-aşa destul de încercată, a purtat “epoleţii” contrainformaţiilor ceuşiste şi după 1990. De câţiva ani a dispărut din peisajul cultural argeşan şi Revista Calende, poate singura revista culturală de înaltă ţinută. Şi aceasta, pentru că fosta conducere a revistei, în frunte cu poetul Mircea Bârsilă, nu făcea parte din camarilele celor din C.J. Argeş, şi nici din anturajul celor din Primăria Piteşti. Cu Revista Argeş lucrurile au fost şi mai complicate. Revista Argeş a stat un timp sub zodia proletcultismului lui Mihail Diaconescu, pentru ca, vreo doi-trei ani, să apuce sub zodia nepriceperii, azi se află sub zodia întamplării. Până şi la Casa Studenţilor conducerea numită de Daciana Sârbu, este specialistă tot în kitsch-uri. Filarmonica, aflată în pragul celei de-a patra stagiuni, fără sediu, se zbate şi ea la limitele kitsch-ului. Şi-apoi, niciunde în lume nu s-a făcut primăvară cu o singură floare. Încă nu avem un Teatru Liric şi nu a fost încă montat niciun spectacol de Operă sau Operetă. Iar atunci cand veneau de la Bucureşti, spectacolele ori nu se ţineau din lipsă de spectatori, ori se desfăşurau cu sala jumătate sau trei sferturi goală. Se organizează însă, an de an Simfonia Lalelelor, Zilele Piteştiului, Zilele Argeşului şi Muscelului, unde se „toacă”, tot an de an, cate un milion de euro cu fiecare dintre cele trei manifestări. În loc să fie promovate valorile, sunt scoase în faţă cunoştinţele, pilele şi relaţiile pesediste, mod de manifestare specific numai “camarilelor” politice. Nimic mai mult.

Nici măcar cârciumile nu mai sunt ce-au fost
În perioada interbelică la trei halbe de bere adevarată consumatorului i se dădea gratis o sută de grame de alune. Pe vremea comunismului cea mai cunoscută era „La Căţeaua Leşinată”. Azi,primii care te întampină, odată descins în centru sunt...
"maidanezii". Apoi, ajuns pe o terasă, pe langă faptul că berea solicitată este produsă după alte tehnologii de fabricaţie, consumatorului i se aduce halba şi doar pe trei sferturi plină. Cat despre alune, nici pomeneală. Iată de ce, piteşteanului de rând nu-i mai rămân decât câteva alternative să-şi petreacă timpul liber: vara- la iarba verde „de- acasă” sau la ceea ce a mai rămas din Pădurea Trivale şi la terasele cu mici, bere şi manele, care au răsărit pe tot centrul oraşului, precum ciupercile după ploaie, iar iarna prin barurile unde se consumă nu doar alcool, ci şi droguri uşoare ca haşişul. Deci, nici cârciumile nu mai sunt ce-au fost odinioară. Până şi cârciumile au devenit tot mai puţine, care mai oferă consumatorului o anumită satisfacţie culinară sau o minimă securitatea alimentară. Poţi să dai o căciulă de bani la un local cu ştaif şi să te-ntorci acasă şi nebăut, şi nemâncat, şi plin de nervi, şi cu toxiinfecţie alimentară. De altfel, serviciile sunt capitolul care lasă cel mai mult de dorit la Piteşti. Şi aceasta, pentru că, doar cine nu a vrut, nu a devenit barman, bucătar sau chelner. Cum tot la fel cum numai cine nu şi-a dorit nu şi-a tras un bar, o cârciumă şi vara cate două, trei terese, fără bude, în plin centrul Piteştiului.
Ştefan Dumitru Afrimescu

.