Volumul Poemele iubirii
De Ştefan Dumitru Afrimescu
-1-
Nici regăsiţi ca lumea, că
şi presimt că ne vom pierde
iarăşi, că ne vom risipi în
căutări absurde.
Presimţi iubito, că vom rătăci
din nou încă o mie de ani,
încercând zadarnic să ne
regăsim fiecare în câte
cineva, care oricum nu
ne va merita iubirea.
Presimt că ne vom pierde
vremea cu nimicuri, fiecare
culcându-ne cu statuia
celuilalt în suflet.
Într-un târziu, iubito,
presimt că ne vom regăsi
uitându-ne în străfundurile
noastre golite de sensuri,
goale de noi înşine, iubito,
deveniţi hiatusuri
devoratoare de neant …
-2-
Şi ce poem am fi putut
scrie noaptea trecută!
Ce mai poem, iubito,
puteam isca în doi,
departe de lume, iubito,
departe de noi, într-o
noapte, iubito, rămasă
neconsumată nici pe
după somn, în patul
acela imens, iubito,
cât imensitatea însăşi…
-3-
Acum scriu într-o
noapte în care te ştiu
departe de mine.
În care aproape că
nu te mai simt. Scriu
totuşi peste o noapte
din care-aş vea să fug
cu tine în mână,
până la marginea
lumii şi-acolo …
s-aprindem un rug
în care să ne ardem
aripile de îngeri,
izgoniţi la margine
de timp, iubito, ce
târziu s-a făcut …
E miez de noapte,
iubito-cântec tăcut,
de stea călătoare.
Iubito, mă doare …
rana din sânge şi
cântecul mut, mă
doare, iubito, tot
ce se stinge, ca
rugul acesta ce
sunt, căci îngeri,
iubito, nu mai
suntem de mult …
Ştefan Dumitru Afrimescu / 25 februarie 2004
-4-
Foarte curând, iubito,
vom deveni ficţiuni.
Deocamdată, mai
avem să ne spunem
câte ceva: tu cu cine
mă-nşeli, în fiecare
seară, eu-lângă cine
mă trezesc în zori.
Apoi, la capăt de timp,
iubito, vom depune
fiecare mărturie de
fidelitate, jurându-ne
credinţă pe altă lume.
Suntem, iubito, dacă
încă nu ştiai, fiecare,
deja, ficţiunea celuilalt!
Ştefan Dumitru Afrimescu / 6 martie 204
-5-
Şi, iată că, de ce-mi
era cel mai frică
să nu ni se-ntîmple,
tocmai a avut loc –
ziua de mâine, cea în
care scriu, nu ne-a
mai prins împreună.
Şi dacă n-ai fi spus
cu doar o seară-n urmă!
Ştefan Dumitru Afrimescu / 6 martie 204
-6-
Astfel că, dimineaţa de
azi s-a făcut fără tine şi
cu mine a plecat până la
capătul vieţii, să-nduplec
timpul, să te-aducă-napoi.
Dar, nu s-a mai întors
nimeni: nici eu, nici
dimineaţa zilei de mâine.
Un mâine, care s-a făcut
fără noi! De-atunci,
şi tu şi eu am devenit
unul celuilalt, ficţiune!
Ştefan Dumitru Afrimescu / 6 martie 2004
-7-
Doamne, ce ani stau
grămădiţi, iubito, între
noi! Ce de timp, iubito,
irosirăm tot căutând, încă
nu se ştie ce. Şi cât de
puţine lucruri trebuiau
făcute, pentru ca măcar
tu să fi fost fericită. Atât
de puţine, că ar fi trebuit
să ne sperie. Adevărul este
că n-am ştiut niciodată,
nici cum şi nici când, să
iubesc o femeie ca tine!
Nu am avut niciodată
vreme destulă să-nvăţ
pe de rost gesturile, fireşti
pentru unii, pentru alţii
automatisme şi-atât.
Gesturile altfel derizorii.
Derizoriu e totul, iubito!
Doamne, şi-atât de efemer!
Ştefan Dumitru Afrimescu / 6 martie 2004
-8-
Doar anii aceştia, iubito,
grămădiţi între noi şi …
“diferenţa” de ani-lumină
dintre simţuri. Iubito,
amândoi iubim, dar …
diferit, fiecare cu altul
dintre simţuri sau organe,
şi amândoi, iubind pe
câte-altcineva. Chiar şi
de gândit … gândim, dar
fiecare cu mintea altcuiva.
Dacă mai şi …gândim
Ştefan Dumitru Afrimescu / 6 martie 2004
PS: Ţie îţi voi explica mai târziu
iar cititorii înţeleg şi singuri …
-9-
Străino, cu trupul culcat
în somnul unei elypse,
mă mai iubeşti? În curând
lumina sau poate întunericul
peşterii tale, cu ecoul chemării
în străfunduri, vor întâlni,
năvălind, păstăile seminţei
mele sau pe-a altuia, migrând.
Străino, cu trupul culcat în
somn, asemenea unei elypse,
dacă nu mă iubeşti, atunci …
alungă-mă. La fel, dacă nu
mă urăşti îndeajuns.
Ştefan Dumitru Afrimescu / 7 martie 2004
-10-
Nu-ţi mai recunosc, iubito,
niciuna dintre frumuseţi!
Nuiciuna dintre puterile-ţi
avute asupra mea, cândva;
iubito, nu te mai recunosc.
Eşti vid, iubito. Eşti hiatus!
Eşti cuţitul răsucit în rana
sângerândă peste care, mai
zilele trecute, presăraseşi
sarea unei mări de timp
şi de unitate. Iubito, mă …
doare conturul urmelor
tale de dor. Doamne, şi
cum te-aşezai în pat, ca
o aducere aminte, peste
uitarea ce urma să devii.
Ştefan Dumitru Afrimescu / 13-14 martie 2004
-11-
Iubito, într-atât mi-ai înfrumuseţat
suferinţa, încât ştiu de-acum, că
doar tu o puteai face, mai mult decât
altele, decât alţii. De aceea, cu
bruma de sânge ce mi-a rămas din
precedentele tentative, am vrut s-o
pictez. Prea târziu însă. Visul mi
se terminase pe drum. Iar de tine,
iubito, curând va mai rămâne o …
amintire şi-atât. O aducere aminte
ce mi-a-nfrumuseţat suferinţele.
Cândva
-12-
Ce poate fi însă mai frumos
decât să iubeşti! Sau …,
ce-ar putea fi mai trist decât să nu
poţi răspunde iubirii cu iubire,
dorinţei cu dorinţă, numai că
niciuna dintre ele nu e veşnică.
Veşnică e doar uitarea, veşnică,
suferinţa. Veşnici rămân munţii
aceştia care ne despart, veşnic
e timpul şi-ar mai putea rămâne
veşnice, poemele acestea, ca o
veşnică a noastră pomenire.
Restul e deşărtăciune …
Ştefan Dumitru Afrimescu / 14-15 martie 2004
-13-
Un umăr dezgolit, iubito, ca
adevărul de crud, şi nişte sâni
agăţaţi peste cearcănul nopţii,
transfiguraţi, peste
cearcănul sorţii. Iubito, de-ai
ştii cât de mult îmi lipseşti sau
cât de mult te doresc. De aceea,
iubito, încerc să opresc (doar
pentru tine), timpul în loc
şi să dau foc trecutului tău,
în care ai fost mai mult drac
decât înger. Iubito, am să te
fulger într-o noapte cu ochiul
meu din ceafă sau din tâmple.
Deşi, iubito, n-aş vrea să se
întâmple ceva rău între noi, ştiu
sigur că unul va ajunge în junglă,
iar celălalt în noroi. Unul va …
sfida timpul, iar celălalt va fi
gunoi. Unul se va-ngemăna
cu sine, până la refuz, iar
celălalt va deveni havuz, mut
şi surd; matricea lumii, însă
a unei lumi aproape stinsă …
Ştefan Dumitru Afrimescu / 15-16 martie 2004
-14-
Şi ce cauţi tu în viaţa asta
a mea, atât de bizară? Cu
siguranţă cea mai bizară
din câte există. Ce cauţi
în respiraţia mea? Dar în
transpiraţie, ce-mi cauţi?
Ce cauţi în sarea lacrimei
mele!? În vise, ce-mi cauţi,
iubito, sau în nopţile albe
şi lungi cât istoria!? Ce-mi
cauţi, iubito, până şi prin
sânge, tocmai când în mine
cineva se plânge de rău
tratament?! Dar în sudoare?
Ce-ţi caută, iubito, porii tăi în
porii mei?! Iubito, mersul
tău, în mersul meu, râsul tău
în plânsul meu …?!
Ştefan Dumitru Afrimescu / 20-21 martie 2004
-15-
Şi va veni, iubito, şi ziua
în care nu vom mai avea
nimic să ne spunem.
Tăcerea mea însă, va
însemna altceva decât a
altora. Apoi, într-o
altă zi, voi pleca undeva
foarte departe de tine,
de mine, de lume,
să umplu cu vorbe sau
cu reproşuri, abisul,
iubito, căscat între noi.
Ştefan Dumitru Afrimescu / 21-22 martie 2004
-16-
Apoi, iubito, unul va deveni
trecut, iar celălalt uitare.
Cerul tău nu va mai avea
pământ, iar tălpile mele
nu vor mai avea picioare,
să mai poată veni-n vizită.
De-aceea, num ă mai aştepta,
să vin. Vor mai veni, poate,
într-o noapte, braţele mele,
deschise-m larg, în aripe
prefăcute în păsări, ca şi
tine, fără trup, să mi te
treacă peste abis. Iubito,
încet dar sigur, mă rup …
Mă sfărâm, iubito, de orice
caldarâm şi te blestem,
să n-ai niciodată parte
de mine, să nu mai vreau,
niciodată, să te văd!
Şi-n curând, să-ncepi
să-mi numeri tăcerile …
Ştefan Dumitru Afrimescu / 22 martie 2004
-17-
Iubito, nemaiavând
trupuri, ştiai că n-o
să ne mai atingem
niciodată!? Vom fi
iubito, diafani!
Ştefan Dumitru Afrimescu / 22 martie 2004
-18-
Iubito, tu cine eşti?
Eu cine sunt? Frânturi
de viaţă, pe pământ?!
Frânturi de gânduri.
Firicele de nisip. Şi-n câte
rânduri mi-am traversat
moartea, înviind doar
pentru tine! Iubito, de-ai
ştii de câte ori m-am revărsat
doar pentru a te-mbrăţişa
cu şuvoiul meu de ape!
Cu puhoiul meu de gânduri!
Toate-au început să-ţi sape
chipu-ţi în sângele meu.
Trup din ape să-ţi cioplească
şi din vise. Iubito, să te rup,
aş vrea, din sânge. Să te rup
cum rupi o pâine. Iubito,
cineva în mine plânge,
parc-ar plânge după mâine.
Tu, iubito, de ce plângi?
Eu cine sunt? Tu cine eşti?
Făpturi de lut, aburi celeşti
sau nişte jeguri făr’ de Lege!
Eu ce-am ales? tu ce-ai alege?
Ştefan Dumitru Afrimescu / 7-8 aprilie 2004
-19-
Tu cine eşti? Eu cine sunt?!
Făpturi de iarbă. Pe pământ,
făpturi de cântec şi, mai rari,
ajungem şi grăunţi stelari.
Iar când vântul o s-adie,
tu să te culci, eu să mă scutur,
căci, nu se ştie… Tu vei fi o păpădie
şi te va aproba un flutur.
Şi un flutur te-a zburat…
Tu cine-ai fost, eu cine-am fost?!
Făpturi pe-o lume fără rost…
Ştefan Dumitru Afrimescu / 11-12 mai 2004
-20-
Târziu, când viaţa tocmai
mă purta cu lăute, jumătate
spre moarte, jumătate cu
descântece spre tine, tu tot
veneai jumătate şi jumătate
te-ntorceai, ducându-te …
Ştefan Dumitru Afrimescu / 8-9 aprilie 2004
-21-
Dacă mâine ar fi doar
prelungirea lui azi, am
putea trăi în totala lui
nepăsare faţă de ieri,
dar mâine există, chiar
dacă, numai pentru unii.
Restul e trecut şi uitare …
Ştefan Dumitru Afrimescu / 9 aprilie 2004
-22-
Ieri, te doream de mă doreai,
te muream de nu mureai. Şi
mureai în vis, dorindu-mă!
Azi, aş muri şi n-aş muri,
aş veni şi n-aş veni, aş…
pleca-nvârtindu-mă!
Mâine, aş iubi şi n-aş iubi,
aş minţi şi n-aş minţi,
prefăcându-mă că te iubesc,
iar, la noapte, aş dormi şi …
n-aş dormi, aş muri şi …
n-aş muri. Aş iubi, dar n-am
pe cine. Te-am visat, rană
durându-mă. Şi erai cearcăn
peste zori acestei dimineţi,
a zilei de ieri, avortată
Ştefan Dumitru Afrimescu / 12 mai 2004
POEME ALBASTRE
Stefan Dumitru – Afrimescu
-1-
Nu aştepta diferenţa
dintre lumină şi ce era
înainte de a fi,
Pentru că, ori nu ţi se mai dă
şi-atunci îţi pierzi vremea
Iar, când îţi e dată,
nu mai ai destulă viaţă în tine,
să o poţi plăti
pentru a-ţi cumpăra ... o dorinţă.
-2-
Nimic aproape important ...
Numai că locul nu mai avea loc ...
Mutat disciplinar, ca şi Ovidiu,
scria-n delir, forţând poarta,
unui abis, identic cu al lui,
punându-i zarurile în palmă.
Cine astăzi ar mai fi în stare
să mai aşeze în infinit o bornă?
Tăcerea lui, azilul tăinuit
sau, cine ştie?! Lumea, şi mai goală,
osândită în lume, mai visa,
ca nimeni înainte şi nici
după marea lui absenţă
pe care a-mbrăcat-o, treaz.
-3-
Ecoul este prezenţa nimănui?
Sau ce?!
Tu, timp, care ţi-ai sfârtecat puii,
respiră-mă!
Eu nu te pot atinge,
de teamă să nu-ţi sfărâm
Ecoul ...
-4-
Acolo florile împrăştiau
mirosuri putrede, trufii, proteste,
şi aerul era fioros, ca orice fiară.
Fluvii verticale tunau în lume şi răsunau în cer.
Ecoul mineral al lumii
cutremura deodată
toate celelalte lumi.
Severe şi noptoase astre,
zuruind pe cer,
anunţă universul:
Se va mai naşte-o lume!
O puteţi distruge
şi-apăra-n acelaşi timp!