Volumul Poeme Albastre

POEME ALBASTRE

Stefan Dumitru – Afrimescu
-1-

Nu aştepta diferenţa
dintre lumină şi ce era
înainte de a fi,
Pentru că, ori nu ţi se mai dă
şi-atunci îţi pierzi vremea
Iar, când îţi e dată,
nu mai ai destulă viaţă în tine,
să o poţi plăti
pentru a-ţi cumpăra ... o dorinţă.


-2-

Nimic aproape important ...
Numai că locul nu mai avea loc ...
Mutat disciplinar, ca şi Ovidiu,
scria-n delir, forţând poarta,
unui abis, identic cu al lui,
punându-i zarurile în palmă.
Cine astăzi ar mai fi în stare
să mai aşeze în infinit o bornă?
Tăcerea lui, azilul tăinuit
sau, cine ştie?! Lumea, şi mai goală,
osândită în lume, mai visa,
ca nimeni înainte şi nici
după marea lui absenţă
pe care a-mbrăcat-o, treaz.

-3-

Ecoul este prezenţa nimănui?
Sau ce?!
Tu, timp, care ţi-ai sfârtecat puii,
respiră-mă!
Eu nu te pot atinge,
de teamă să nu-ţi sfărâm
Ecoul ...

-4-

Acolo florile împrăştiau
mirosuri putrede, trufii, proteste,
şi aerul era fioros, ca orice fiară.
Fluvii verticale tunau în lume şi răsunau în cer.
Ecoul mineral al lumii
cutremura deodată
toate celelalte lumi.
Severe şi noptoase astre,
zuruind pe cer,
anunţă universul:
Se va mai naşte-o lume!
O puteţi distruge
şi-apăra-n acelaşi timp!

-5-

Înfipte în zare, privirile mele
au ucis, pentru totdeauna,
distanţele. Iar timpul, rănit,
îmi desparte viaţa, în anotimpuri.
Pe voi, sărutul vă îmblâzeşte.
De-aceea poate sunt fericit
ca neantul, ca marea,
căreia i s-au răpit ţărmurile.
Pe voi, săruturile aproape
vă dizolvau.
Pe mine, m-au petrecut, pe jos,
în pustiu, până în singurătate ...
Iar acum, alături de rănile mele,
doar marea şi vântul mai sângerează.
Pământul sângera dinainte.
Pământul, care m-alăpta,
se dezbrăca de lacrimi,
chiar atunci.

-6-

Veghez de milioane de ani
la acest contur al lumii,
de aer, lumină şi lacrimi,
pentru ca el să nu se destrame,
să nu se piardă,
Şi el se prelinge, alunecă, alunecă ...
Am să încerc să-i opun alunecării,
viaţa asta, fiinţa sau ecoul
care-am ajuns.
Da! Şi ce să facă lumea
cu o viaţă de om
care-a durat cât un ecou, numai?!
Cel mult, ar fi de pus pe deget,
ca pe-un inel de logodnă ...

-7-

De curând, coboram văzduhul
într-o altă eroare.
Din câte erori este omul făcut!
Parcă poate şti cineva să răspundă?!
Întrebam numai aşa, înţelepţilor!
Dar din câte înfrângeri?

-8-

Uneori, substanţa lumii
e ca o tăcere plânsă,
din care aştepţi, ca timpul
s-o rupă la fugă.
Cât de cumplit trebuie să fie,
să exişti, o viaţă în afara timpului ...

-9-

Doamne, ce târziu s-a făcut!
Hai să fugim, până dincolo
de imaginea noastră!

-10-

E tare mult de când
ploaia nu mai umblă desculţă
prin aer.
Ce să mai vorbim,
pe pământ ...
Iar corbii din lanul de grâu,
corbii aceia, ai domnului van Gogh,
îmi ciugulesc ochii de lângă priviri.
De când primăverii i se transplantează
câte-un organ de-al iernii trecute,
fără nici un anunţ,
foametea scoate pui
iar corbii domnului van Gogh
au coborât în mine
şi-mi ciugulesc luminile ochilor.

-11-

Am ajuns ca acela care,
navigând zeci de ani,
rătăceşte mereu ţărmul.
Zărindu-l, nu mai am atâta putere
să cred că ochii
nu mă mint iarăşi.
Am ajuns ca acela care,
navigând, nu mai crede ...

-12-

Gol, apărat de-o iluzie, doar,
sosesc, cine ştie de unde şi cum,
dar ajung.
Lumea e una şi-aceeaşi poveste,
repetabilă în ce-a mai rămas.
În rest, ce mai este?!
Eretic, m-arăt zilei şi nopţii,
aflată-n retragere
şi lumii ce-a mai rămas.
Undeva, într-o troiţă,
soarele doarme pe lespezi.
Nu-l deranjaţi!
De vreme ce eu cobor
dintr-o femeie bună,
cum este ploaia ...

-13-

Dumnezeule mare,
atâta vreme fără să scriu!
Cât mai vrei raţiune să dormi?
Şi, măcar, de-ai dormi ...
Simt ceva greu şi adânc
în sufletul acesta negru,
ca apele Styxului,
peste care tot voi trece,
într-o zi.
Mă uit în el ca într-un vas
şi nu-mi închipuiam
cât de gol a rămas ...
N-ai, Doamne, de închiriat,
un alt suflet?

-14-

Şi, dimineaţa de mâine,
cu câţi ani ar putea fi
mai tânără decât mine?
Sau, poemul acesta,
cu cât pare să fie mai tânăr?

-15-

Totuşi, nici o piatră
n-a zărit moartea.
În măreţia propriei sale muţenii,
ar mai fi loc
pentru încă o mie de ani ...

-16-

Cine-s eu, cel care sunt?!
Şi unde sunt,
când nimic n-am fost vreodată?!
Îmi port doar înţelesul
pe o pleoapă,
mă-ntreb de sunt
şi strigătul rămâne mut în mine.
Rămân şi eu cu el,
adăugându-mă singurătăţii,
pustiului din jur.
Cuvintele de-ar fi,
ar mai putea urni un gol, în altul,
poate aidoma golului
Nemărginit în sine ...

-17-

Am mai fixat o nefiinţă
Şi-am năruit un azi
care se vrea etern.
Şi mâine-am să mă rog
şi mâine ...
Şi totuşi, poate sunt.
Dar cine?!

-18-

Ascult acest septembrie
şi-ncerc să-i prind
neliniştea-n străfunduri.
Undeva, în lume,
cerul îşi plânge
ţărâna uitată.
Şi pământul cântă,
sub cei care îl calcă
şi-l duc aiurea cu ei.
De ce-o fi cântând pământul,
în septembrie acesta?!
Sau eu, de ce trebuie
s-ascult, ducând cu mine,
toamna care de-abia a-nceput?!

-19-

Lângă aceste anotimpuri am început.
Am şovăit puţin, la intrare,
apoi totul mi s-a părut firesc
aproape, sau anormal de firesc.
Am învăţat, pe rând, ce înseamnă
fiecare zi.
La început, mă speriau trecătorii,
pentru că mulţi m-au lăsat în urmă.
La fel, pe unii i-am lăsat şi eu,
până am ajuns aici, în sfârşit,
şi totul mi se pare încă firesc.

-20-

Sunt şi lacrimi în care pot învia
şi vremea şi râurile care te-aduc
târziu, pe braţe, în nopţile mele
şi tu dansezi pe buzele ei,
desculţă, sfâşiind tăceri,
damnând clipa rămasă între noi.
probezi destine sau adierile
vântului nestatornic
şi te visezi pulberi înşelătoare,
în fulgerele ochilor mei.
În realitate, îmbraci
câte-o singurătate pe noapte
şi-n fiecare zi,
încerci câte-o rană,
plângând pe buzele nopţilor mele,
Desculţă şi goală,
îmi sfâşii tăcerile îndelungi.
Şi, spune-mi, ce cauţi în liniştea mea,
în sângele meu
şi-n poemul acesta sacru?!

-21-

Sunt şi poeme-n care mor,
când marea te-aduce la ţărm
şi tu probezi câte-un val,
pentru recepţia
pe care-o vei da.n larg.
Se sprag valuri după valuri,
m-arunc după tine şi tu te întorci
probând destine, spălând cu vorbe
un tumult, dansând desculţă,
pe demult, probând dezmăţul,
de-ţi stă bine,
la ţărm te-aştept, să vii
şi vine o mare beată
şi, nebună, mi-aruncă
la picioare luna.
Sunt şi poeme-n care mor,
tăiat în două de sub dor
şi aştrii-n care mor, se scutur!
Femeie, te-a probat un flutur!
Tu cine eşti? Eu cine sunt?
Frânturi de viaţă, pe pământ,
ai nimănui şi, cine ştie?!
Probăm şi nori şi păpădie ...
Sunt şi poeme-n care mor

-22-

Altfel, totul există între noi
deşi fusese pierdut mai demult,
chiar dacă n-avusesem niciunul
ce pierde.
Ceea ce am crezut că ar mai fi,
deja este somn.
Ştiu, absentă cum eşti,
ai vrea să te iubesc,
doar aşa ...
Dar eu nu pot, decât altfel ...

-23-

Sigur, sunt numai acolo,
unde n-am fost niciodată:
pe o altă sferă,
într-o altă lume.
Vedeţi? Adică nicăieri.

-24-

Primiţi aceste poeme, de inoxidabil,
scrise azinoapte.
Hai, luaţi-vă curajul şi armele,
căci de azi, până azi,
am văzut atâtea pierind ...
Ce să mai vorbim de curaj?!
Luaţi-vă deci, curajul şi primiţi-le!
Sunt nişte sfere
cu care aţi putea imagina
un joc. Începeţi!

-25-

Şi ni s-a dus până şi speranţa
de a mai spera ...
Iar de-atâta văz, de la o vreme,
o să orbim cu toţii,
desigur, prea din timp.
Şi viaţa pleacă pe furiş,
cerşind: haine vechi, haine vechi,
haine, hainilor ...

-26-

Nu pot veni, nu pot pleca,
dar nici rămâne nu mai pot.
Acum stau în noaptea exilului meu
şi tremur pe pragul acestui poem.
Între timp, veşnicia se îmbolnăvise,
de friguri.

-27-

Am crezut că voi veşnici.
A venit însă lumina
şi m-a înveşmântat, pentru totdeauna,
în întuneric, aducându-mi aminte
că nimic pentru noi
nu mai rămâne etern.

-28-

De ună-zi, cârpeam pe suflet,
mici scene din fostele mele vieţi,
apoi plecam să mai hălăduiesc
prin mari singurătăţi de dor.
Nu te speria, suflete!
La întoarcere, îţi voi aduce o floare,
s-o pui în dreptul morţii mele

-29-

Trupul meu a rămas undeva.
Nu ştiu dacă mă va mai prinde
din urmă, vreodată ...
Iar eu sunt aici,
unde se filmează pe viu,
mici amintiri despre viaţă
şi unde e îngăduit totul
şi nimic ...

-30-

Sângele meu îşi căra uneori
munţii în trupul zăpezii,
ca într-un templu.
Acum sunt un fel de ţărm,
pe care sângele meu coboară,
să ierneze, uneori.
Floarea sângelui meu
nu mai e tânără
O să-i urmeze sămânţa.
Şi-n rana cărui alt sânge
şi-o va arunca?

-31-

În întunecimi de haos,
două sălbăticiuni cosmice
se îmbrăţişau, amestecându-şi sângele
ca într-o apoteoză.
Ce poate să fie mai sublim?!

-32-

Tu, tu care vii dincotro
totul este frumos
şi-apoi, în sfârşit, eu,
eu care vin de-acolo,
de unde începe iadul.

-33-

Noapte a mea, lungă şi tristă,
culcată în cremene şi, deocamdată,
adormită prin peşteri,
din plânsul nostru comun,
vom înălţa coloanele
pe care se va sprijini marea,
pe care se vor sprijini
nisipurile pustiurilor.
Noapte a mea, ridicată din peşteri,
de la un timp, în tine,
nu se mai vede nimic,
decât o umbră căutând
în stele şi-n ger,
o fărâmă de etern.

-34-

Aproape-ntotdeauna nopţile
îşi ferecă liniştea albă,
în frică sau
în câte o statuie.
Doar ţipătul păsărilor de noapte
sparge, în mii de cioburi,
întunericul şi statuile.
doldora cu liniştea neliniştii nopţii.

-35-

Iar departe, în munţi,
legendarii păstori ai Ardealului
mulg stelele Căii Lactee,
din veac, poate.
de-atunci, pruncii nemului meu
sunt alăptaţi în somn,
cu seve stelare.
De-atunci, neamul acesta
a devenit demiurgic
iar pruncii i-au devenit
seminţe cosmice pe care,
numai furtuni stelare
i-ar putea întoarce
în nefiinţa cosmică
şi poate nici atunci
căci tot ar încolţi
în lutul unei alte stele,
pe malul altui Olt,
în munţii unui alt Ardeal,
pe malul unei alte Dunări

-36-

Aproape întotdeauna
liniştea nopţilor albe
se prelinge în pomi
şi, de-acolo, în drumul
stelelor.
doar uneori se lasă sfâşiată,
în iarbă, de ţipătul
unei păsări de noapte,
liniştea şi întunericul
făcându-se cioburi,
în iarba udă a stelelor.

-37-

Dincolo de dincolo,
tu, în sfârşit,
căutându-mă.
iar eu, pe dincoace,
prefăcându-mă
că nu ştiu nimic.

-38-

Cu venele mâinilor şi-ale gâtului,
ne legasem unii de alţii,
să nu ne pierdem,
în dorinţi obscure
sau în molfăieli de adevăruri,
altfel, sublime.
Şi totuşi, cât de puţini am rămas,
În acest templu ...

-39-

Să calci pământul,
uneori e o crimă.
Să-i faci numai umbră,
este doar un blestem.

-40-

Unde am stat noi odată,
(îţi aminteşti?) în primordialitate,
azi erau aşezaţi alţii.
Treceam pe-acolo
pentru a-mi înjunghia tot.
Iar eu venisem, să rămân.
Ciudat, nu-i aşa?
Câţi se vor întoarce, la rându-le,
să-şi înjunghie, şi ei,
primordialitatea lor?!

-41-

Somnul depune mărturie,
pe-o umbră de om,
oceanul îşi depune biografia,
pe ţărm. Şi eu?
Eu ce fel de vas voi fi fost?

-42-

Merg pe dâra lăsată
de lătratul timpului ăsta
şi necunoscutul fraternizează
cu lupii, la capătul lumii.
Dumnezeu, cândva, dădea pilde,
morală, cum a-nvăţat
să dea brânci.

-43-

S-a falsificat un ocean.
Nu vă priveşte!
Mulţumesc, nu mai vreau!
Care-aţi hrănit ultima catastrofă,
mai bine bandajaţi
soarele-acesta închipuit.
Nu serviţi puţin iad?

-44-

Univers fără legi,
vedeţi câtă civilizaţie?
Luaţi de serviţi!
E degeaba.
Priviţi la cel de pe trotuar
cum se dezveleşte în somn,
ca un dom fără ziduri
Căruia îi vor degera foarte curând
Îngerii

-45-

Universul e cald.
Luaţi de mâncaţi,
cât încă mai doarme!
Departe, foarte departe,
se aude şuierul vieţii
plecând dintr-o haltă.

-46-

Se face iar întuneric,
gongul a bătut de trei ori
şi lumina s-a stins.
Se va aşterne o linişte ...
Nu este nimeni pe-aproape,
să mă salveze?
Şi iată, vremea se trece ...

-47-

Cum or să-mi îngheţe
ochii-n orbite,
cum, gura până mai ieri
hăul prin care cădeau
popoare de stele, azi ...
Astăzi de-abia rosteşte
prima: salvaţi-mă!
Pe lumină aş roşi.
Aşa, urechea mi-am lipit-o
de pântecele planetei
Doamne, ce răbdător mai este
şi pântecul acesta!

-48-

Se aud iarăşi gonguri.
Acestea ce or mai vesti?
Iată bătaia a treia
şi, poate, lumea s-a stins.
Iar pântecele ăsta,
ce-ncet se dilată!
Vom mai ajunge.
Dar cine ştie
ce poartă planeta
în pântec ...
Ajung atâtea iluzii!
Totuşi, ne vor ajunge, oare,
vreodată?!

-49-

Cum, ce voi face după aceea?
Nimic. Când voi sfârşi
această singurătate,
îmi voi cumpăra alta.

-50-

Ce fel de spaţiu
este acesta,
Care dilată între noi
un timp,
delimitând un vis,
decapitând o mare,
în care te-am închis?!
O rază-întoarsă din genuni
te-arată plângând,
o umbră-ntr-un azil.
O recunoşti?
Ea nu te recunoaşte.
Ce destin!

-51-

Pe-acolo fulgeră cu zeii
Deturnaţi din Olimp,
În nopţile blonde, terestre.
Şi plouă cu stele, bete
De-atât efemer, căzut
În balcoanele
pline cu lună,
prelinsă în blestemele lumii,
cu timpul, ajunsă o junglă.
Zarea se destramă
în ochii pruncilor
veniţi pe lume din flori.
Zori alungaţi
se preschimbă-n amiezi,
spânzurate de fusul orar
al observatorului Grinweech.
Şi, dintr-odată
amurgul plutind
între ziuă şi noapte,
între a fi zi
şi a nu mai fi mâine.
Căci şti-vom câţi
vom mai apuca de zulufi
zorii zilei de mâine,
spre a-i ridica la-nălţimea
amiezelor spânzurate
de axa Cerului
mâncată de carii
pe care Apostolii Domnului
se execută între ei.

-52-

Rană sau cearcăn dermic
al Planetei şi, bine-nţeles
ştiind că sunt sâmburul,
marea salvare
dar şi unica mare pieire.
Disperata speranţă
eterna neîncredere în moarte
Fiind, poate, unica certitudine.
Nesfârşita durere,
ultima împlinire
Ce groaznic este
să nu ai nici moartea,
pe măsura speranţelor!
Curând şi eu mă voi muta
în carnea Planetei,
tot rană sau cearcăn ...

-53-

Era în tinereţe un diamant.
L-am găsit înfipt, foarte adânc,
în dreptul inimii unui copil.
Acum copiii se nasc
ca bancnotele: noi, la-nceput
imaculate, pe care unii
vor îndrăzni să-şi depună
semnăturile lor.
Pe actele venirii pe lume
ale acestor copii.
Mai apoi, vor fi trecuţi
în buletinele de identitate,
cu serii şi numere
şi cu nume. Vedeţi,
încă li se mai dau nume.
Pe urmă, vor deveni bancnote,
uzate de-atâta purtat
prin globul Planetei,
prin dreptul porţilor lumii,
care, cine ştie cât
vor mai sta zăvorâte ...
Ei, de-ar ştii ei
unde se află ugerul lumii ...

-54-

Iată-mă stând gol
în faţa acestei coli,
puţin aplecat.
Şi cât de pustiu ar trebui
să se simtă Universul,
când priveşte
peste umărul meu ...
Doar noi şi coala aceasta,
unul mai gol decât celălalt
şi Universul ce priveşte
obsesiv, aproape, şi discret,
peste umărul meu.
Cum i-aş mai strivi
între dinţi, măruntaiele
şi cum i-aş mai arde o palmă,
să-şi mai mute privirile
şi-n alte sensuri
interioare!

-55-

Într-un fel, aş concepe
un alt armistiţiu cu Lumea,
numai că azi, lumii i s-a născut
un copil prea bătrân.
De-ar ştii lumea ce-nseamnă
să ţi se nască copiii bătrâni ...
Ei bine, copilul acela,
născut aproape bătrân,
a fost găsit azi,
în mijlocul străzii.
Tot lumea – sau poate ai lui –
îi tatuaseră trupul
cu cuvântul Victorie.
Şi eu, care doream
să-nchei armistiţiu ...

-56-

Dar nu încă, mai trebuie
s-aştepţi , căci ar fi absurd
să-mi ceri, să intri.
Cum la fel de absurd
mi se pare să-mi ceri,
să te văd.
Va trebui deocamdată,
să ne mulţumim
cu lamentările.
Pe urmă, vom chema
nişte experţi
care ne vor spune fiecăruia
ce avem de făcut:
mie, dacă va trebui să te caut,
să te adopt,
ţie, dacă trebuie să-mi ceri,
să intri, sau trebuie
să-ţi cer, să te văd.
Dar, deocamdată, nu încă!

-57-

Unde să-mi fi fugit.
Catedralele tânărului meu suflet?!
Aşa arăta pe vremuri?!
Şi ce bine e c-a fugit!
Voi începe, din nou,
să şterg lacrima necunoscută,
de pe feţe brăzdate
de gânduri amare ...
Dar unde, dracu
te-ai dus, suflete
şi ce tot cauţi
dincolo de sârma ghimpată?!
Totul se-ntoarce
sau umblă hai-hui.
Mută-te-n trupuri,
cu suflete oarbe şi-apoi
revino, a doua mea raţiune!

-58-

În câte trupuri, porţile
rămân zăvorâte.
Şi-n câte vieţi,
aceleaşi trupuri,
vor fi mai fi fost
purtate prin ţărâna Planetei
sau câte astfel de trupuri
sufletul meu a schimbat
până să-l găsească pe acesta,
cu care, sper s-ajungă
până la capătul Lumii ...

-59-

Nepăsător priveam, de ună-zi,
timpul, cum se-aşează
în oameni – călătorii aceştia
pe drumuri de pulberi –
şi, Doamne, cum aş fi vrut,
să-l înjunghii
în anotimpul celor plecaţi
şi-al celor aşteptaţi să moară,
sau lângă sărutul uitat,
al îndrăgostiţilor.
Dacă mai există
şi-asemenea specimene ...
Dar, poate că greşesc.
Poate că fiecare se naşte
cu un timp doar al lui
şi moare fiecare, o dată cu el
sau, cine ştie?! Poate,
este doar o perpetuă
prelingere în timp ...

-60-

Vor înnebuni, curând, în mine,
toate cântecele lumii.
Fiecare scâncet de copil
şi strigătul de viaţă
sau de moarte.
Vor mai înnebuni şi ai mei
căzuţi în mine, toţi,
cu primii zori şi-apoi,
ce voi mai face?!
Nu ştiu. Da, la fel cum nu ştiu
şi ce are să mai fie ...
Probabil, viaţa îşi va vedea,
mai departe, de viaţă ...

-61-

Constelaţii încă virgine, pentru a naşte,
Stele şi-acum lipsite de respiraţie,
oceane vâscoase, de magmă
şi pe Pământ, nămoluri umane,
salturi mortale spre înafară,
oribile scursori din cangrenele
omenirii şi-nsîngerată carne vie,
traumatisme, oricând ireversibile-n oameni şi-n Univers,
violacee sublime
şi-n acelaşi timp
teribile hemoragii,
barbare catapetesme terestre,
umane, terestre ...

-62-

Ce credeţi că poate fi mai imens?
Piramidele egiptene, Everestul,
oceanele lumii?
Zgârie Norii americani
sau Omul?
Ce poate fi mai imens
decât el şi tot atât de puternic?
Într-un om încape
un Paradis şi un Infern,
cu toţi zgârie Norii din lume,
cu toate Piramidele egiptene.
Încape şi Everestul,
încap şi oceanele lumii,
încape lumea întreagă.
Atunci, spuneţi-mi
ce poate fi mai imens
decât Omul şi durerea din el?

-63-

Am îndrăznit să vreau,
nu o nemurire, ci doar
puţină tihnă şi-un ceas de pace.
Nu mă-ntreba de ce!
N-am să vă ştiu răspunde.
Şi-apoi, nimic din ce-am dorit,
nu voi avea.
Ia-ţi totul înapoi,
ce-mi aruncaşi, în
goana timpului, de milă!
Nu-mi e de trebuinţă!
Vroiam un ceas de tihnă
Şi-un altul, pentru pace.

-64-

Binecuvântând stele şi cer,
friptă de sete, albă de ger,
îngenuncheată lângă mine-n genunchi
mamă, trebuie să nu înjunghii
copilul din mine, în veci.
Acum ţine-mă de mână şi treci,
mamă, friptă de sete
şi arsă de soare.
Sunt bete stelele şi cerul e amar,
mă chemi şi-o faci în zadar.
Noi fugim din voi, pe rând,
bând lumina şi arzând
de dorul trecerii-napoi
şi fugim de voi, fugim
şi fugim în lumea largă,
mamă dragă, mamă dragă!

-65-

Cine n-a simţit, că.ntr-o zi,
are să fie ţărână?
Vedeţi, chiar niciodată
n-aţi simţit acel noroi cleios,
de animal sălbatic,
înjunghiat în fugă
sau trăgând un schelet,
transformat în plug,
arându-ne cu el prin carne
şi-nsămânţând-o apoi
cu morţi sau cu vii?
Însămânţată cu mult înaintea
ultimei noastre naşteri.

-66-

Reufuz de a gândi,
loc geometric şi uriaşă
despărţire de stele
uriaşă distanţă de univers,
apoi, milioanele de secole
şi eu, imensitate, uimire,
contemplaţie şi, deodată
convingerea că stelele pier,
apoi că altele se nasc
într-un punct, nicodată fix,
deopotrivă neştiut
şi tot la fel de neştiutor.

-67-

Cât să mai alerg desculţ,
pe ploapele alor mei?
Orele lor de dragoste plutesc
şi uneori se rup în mine
şi mă dor,
purtându-mă spre ei,
la margini de singurătăţi.
Şi ochiul stelei care mă cere,
Parcă-ar fi ochiul mamei.
Câte zile de mers
voi mai avea
până s-ajung?
Şi zilele acestea mai pot
însemna naştere
sau doar pieire?!

-68-

Nu, să mă mai nasc, nu pot,
dar, de ce va trebui să pier?!
Ai mei poate m-aşteaptă
şi eu va trebui să plec,
în ochiul stelei,
ce mă mai cere, încă ...

-69-

Un asfinţit ce putrezeşte undeva
şi-n univers ploile
ce cad de la o vreme lâncede,
o femeie care n-avea dreptul
nici la existenţă
şi-o lume învechită, de milenii,
luându-şi pulsul,
tulburată doar
de câte-un război
cu implicaţii mondiale,
mai e şi-un câine
care latră-n noapte,
la zorile reci, la stelele,
de la o vreme, putrede
şi-n care-adesea,
aruncăm cu pietre,
să mai tacă.
El, poate, prevesteşte
o moarte şi-o nouă facere,
Dar inversă, a lumii ...

-70-

Lespede cutremurată,
la învierea celor morţi,
loc de bocet pentru cei
care-or să vină
şi-apoi spaima celor
care pleacă, gheara ne-mblânzită
a vremii,
dor de viaţă al celor
care vor muri,
zicere de somn a veşnic
şi-un clopot care cade,
când, sub lespezi,
mă dor morţii.

-71-

Să poţi sprijini Cerul,
pe o singură coloană
şi să-l umpli
cu fără de margine,
cu o pasăre, doar,
a singurătăţii,
apoi să scoţi din el
fantoma lumii, goală,
îţi trebuie, prieten, curaj
şi nebunie, iar tu,
ar trebui să fii
un geniu sau nimic,
adică zeu.

-72-

Ce desfoliere în miracol,
ce este poemul?
Un vehicul de zbor,
un pretext de a naviga
sau un turn?!
Ce e, nu se ştie ...
O pasăre rece în clonţ,
un adevăr mic,
şi mai mare ca ea.
Nu i-l ciobiţi!
Lăsaţi-i iluzia-ntreagă!

-73-

Viaţa mea, risipită
prin păsări bizare,
prin pieţe şi cântece,
viaţa mea, risipită
în fântâni
a devent timp,
o dată cu ele, cu nume,
cu timpul ...
Însingurată viaţă!
Lunatic timp şi dezertor!
Cât cer, înstrăinat!
Încotro curgi, bătrâne?

-74-

Adun în mine tăceri,
pentru viitoare vremuri mai bune
şi-ntre timp, lumea,
chiar aşa!
Ce-o mai fi făcând lumea?!
Poate şi ea stă şi-aşteaptă,
la vreo presupusă
cotitură de istorie ...
Numai că, de la o vreme,
istoria se naşte din sine.
Iar când se-ntâmplă
să mai dai câte-un colţ,
cam o dată la o sută de ani ...
Observaţi? Vreau să spun,
cum cade minunea pe capul omului!
Cum îşi caută vremea
tocmai timpul acela
care nu ne mai era necesar!
Pentru că timpul a-mbătrânit
o dată cu ploile,
o dată cu el însuşi.
Noi, noi vom îmbătrâni
după aceea.
Noi, adică aceştia care,
Într-o zi, nu vom mai duce
Lipsă de nimic.

-75-

Din toate câte stai să speri,
din multe câte-ai vrea să fie,
când vezi că acele care sunt,
sunt cele, care nu există,
ce-ţi mai rămâne de făcut?!
Să refaci totul şi să vrei,
să reiei totul de la capăt,
să-ncepi s-aştepţi, să speri,
ca la-nceput!
Oh, Doamne, de unde să mai ai
puterea Pământului,
de-a naşte flori?!
De unde să mai ai
puterea florii de-a relua
totul într-un alt ciclu?!
Oh, Doamne, nu da omului să ducă
atât cât poate duce el!
I-ajunge, cred, pentru o viaţă,
doar o cruce!

-76-

Adunaţi lângă soartă,
ademenim eternitatea
cu replici din Shakespeare,
prost regizate.
Când un singur pământ
nu ne mai strigă
şi-un cer se cunoaşte,
că nu mai este al nostru.
Ne hăituie umbra, sătul
şi el, de-atâta frig.
Prin vene, de la o vreme;
ne urcă un timp,
ironic şi crispat.
Ce veac o fi în noi?
Dar deasupra noastră?

-77-

Ciudat! Cândva, demult, demult,
ea a fost copilăria mea.
Iar ei au fost prietenii mei,
care nu mai sunt.
Au fost apoi primele semne,
cele dintâi rânduri ...
De-atunci, eu n-am mai fost copil.
De-atunci, nu mai am
nici jocuri, nici nopţi.
Iar, într-o dimineaţă,
cineva dăduse foc zorilor.
De la ei, mi-am aprins
lampa singurătăţii.
Pe la miezul nopţii,
am dat foc răului,
şi am fugit.
Era târziu. Deja mă aprinsesem.
De-atunci şi până azi,
tot ard. Uneori interior,
alteori, cum arde rugul.
Ciudat! Cândva, demult, demult,
ea a fost copilăria mea.

-78-

Însă, vedeţi? Acel timp a venit,
a stat puţin şi a trecut.
Mereu vine un timp
şi-n noi se-aşează un altul.
Unul din acela ca al pierzaniei.
Mereu vine şi trece,
ne uită sau doar se preface.
Uneori doar ne aminteşte
că suntem, până, în sfârşit,
ne pierdem definitiv şi pentru totdeauna ...

-79-

O aşteptare de câţiva ani,
uneori chiar de o viaţă,
îţi devine, cu timpul regat.
Ce vei face însă dacă,
într-o zi, pur şi simplu,
l-ai pierde?!

-80-

Într-o viitoare eră,
arheologii vor descoperi
conţinutul cuvintelor:
inimă, suflet, raţiune, frumos.
Vor avea curajul
sau măcar curiozitatea
de-a colora lumea cu ele
sau, probabil, ca şi-atunci,
la fel ca şi azi,
şi ei îşi vor conferi,
ca şi noi, puterea, agonizând.
Ce mai contează?!
Şi sănătoşii sunt bolnavi,
fie chiar, de sănătate.
Iar în ce-i priveşte pe bolnavi,
şi aceştia au sănătatea bolii lor!


-81-

Femeie, ar trebui să fii fericită,
pentru că, în tine, universul
nu uită, niciodată,să bată
începutul vieţii.
Ştii, eşti un fel de reverberaţie
a timpului, cu care nu uiţi,
să te împodobeşti, niciodată!

-82-

Ascultă, eşti ca o imprudenţă
de uşoară, ca o conspiraţie, în dungi!
Eşti leagănul ce dă.nspre somn,
sau care duce direct în Iad!
Eşti ca o complice a nebuniei,
ca un ştrengar care te joci cu lumea
ascunzându-i adevăratele defecte,
arătându-i când şi când,
şi nişte cruci!
Opreşti civilizaţii şi dai scandal,
terorizezi sau toci răscruci,
semeni neant!
Eşti ca un spectacol,
dat în sârmă ghimpată,
înaintea unui complot sau unei execuţii,
întotdeauna cu un epilog.
Eşti, dacă vrei, camera albă
în care e aşteptată incertitudinea.
După un timp, reintri
în posesia înaltelor tale prestigii,
interogaţii, uneori corupi morale,
cocoţându-te pe principii şi dogme,
ca pe nişte tinichele, şi-atât.
Eşti ca o boală, ca un ospiciu
şi-aşa mai departe ...
indefinită prin definiţie,
aşa cum eşti tu, te rog,
nu mă mai căuta, poezie! Ştefan Dumitru Afrimescu