Ziua Libertăţii Presei

Ziua Libertăţii Presei la români şi-n lume Jurnalismul o meserie tot mai periculoasă
Liderii politici, politicienii în general au încercat de-a lungul anilor să-şi aservească presa propriilor interese. Şi unii chiar au reuşit pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă. Nimeni însă, nu a câştigat vreodată un întreg război cu presa. Nici chiar cei mai puternici oameni ai planetei nu se pot lăuda cu o asemenea performană, fie că s-a numit Nixon, Bush, Clinton sau Obama. Botniţă presei au ruşit să pună doar Regimurile totalitare, autoritariste şi /sau cele militare. Aceste regimuri şi exponenţii lor au reuşit să-i trimită pe jurnalişti la moarte, să-i arunce după gratii, să-i asasineze ori să-i anihileze, târându-i prin tot felul de procese. Dar, poate că la fel, dacă nu chiar şi mai gravă este atitudinea acelor lideri politici care, pentru, a-şi aservi presa o mituesc, făcând-o astfel dependentă de resursele publice sau de-ale lor personale. În felul acesta îl fac pe jurnalist nu doar dependent, ci de-a dreptul şantajabil, incapabil de-a mai fi imparţial şi/sau echidistant. Iată câte forme există de-a i se închide gura unui jurnalist. Uneori e de ajuns ca unui politician să i se pună pata pe un gazetar sau pe un trust de presă şi jurnalistul în cauză să nu-şi mai găsească niciodată un loc de muncă, iar trustul de presă care-l angajază, să intre subit în falimet. Acel politician poate fi uneori doar un primar, prefect sau preşedinte de consiliu judeţean, care în România poate fi asimilat sintagmei de...„baron local”, gen Boţârcă, de la Topoloveni, Liviu Dragnea de la Teleorman, Radu Mazăre, de la Constanţa, Mischie, de la Dolj, Nicolescu, preşedintele CJ Argeş, Oprişan, de la Vrancea, Pendiuc, primarul Piteştiului, Vanghelie, de la Sectorul 5, etc. Asemenea politicieni au corupt totul, înclusiv mass media locale. Şi dacă în ţări ca România metodele de închiderea guri presei sunt ceva mai „subtile”, în Rusia, fosta Iugoslavie, Bulgaria sau chiar Italia, jurnalişti sunt asasinaţi la comandă, iar în ţări ca Iemen, Iran, Irak, Afganistan, Izrael sau Gaza, cad răpuşi de gloanţe. Ţări, precum China, Cuba, Coreea de Nord şi Republica Moldova îşi aruncă ziariştii după gratii sau în beciurile organelor de represiune. Aşa se face că numai în 2008 au fost ucişi 170 de ziarişti, alţi câteva sute sunt după gratii în ţări ca Belarus, Birmania, Eritreia, Zimbabwe, Iran şi Kârgăzstan. Numai în Columbia ultimilor 10 au fost ucişi 29 de ziarişti. Alţi opt jurnalişti şi-au găsit moartea numai în 2001 în Afganistat. Aceasta, ca să nu-i mai adăugăm pe jurnaliştii răpiţii sau pe cei executaţi în timpul răpirii, pentru că nu a fost plătită taxa de răscumpare. Şi-atunci, despre ce zi a libertăţii presei mai poate fi vorba? Nu cumva jurnalismul a ajuns o meserie la fel periculoasă asemenea celei de soldat din linia întâia? Ştefan Dumitru Afrimescu