Un călău printre ziarişti

UN CĂLĂU PRINTRE ZIARIŞTI

Există în Argeş un ziarist aparte, unul care vede totul în negru. Ştefan Dumitru Afrimescu este un mare gazetar al negării, unul care transformă în eşec tot ce atinge. El scrie catastrofic, viziunea sa este una a putrefacţiei, toţi actorii politici, economici, sociali şi culturali fiind, în concepţia afrimesciană nişte homunculi care nu au dreptul la viaţă. Aş vrea să îi găsesc lui Ştefan Dumitru Afrimescu un corespondent spiritual, dar îmi e greu. Nici Bacovia în poezie, nici Cioran în eseistică, nici Freud în psihologie, nici Ionesco în publicistică, nici Hieronymus Bosch în pictură nu au reuşit ceea ce acest ziarist izbuteşte bu brio şi anume să scrie ca şi cum ar face reportaje din iad. Nu vreau să-l psihanalizez pe acest jurnalist, dar cred că o puternică rană narcisică supurează încă.

Pentru Ştefan Dumitru Afrimescu ideea de anchetă de presă vine ca o mănuşă. În presa românească, a face o anchetă jurnalistică înseamnă a demoniza totul, oameni şi maşini, blocuri şi utilaje, flori şi păsări. Totul e o vomă, nimic nu ar trebui să mai fie pe pământ. Când Afrimescu scrie, te gândeşti dacă nu ar fi mai bine să cadă un meteorit peste lumea despre care scrie. Molimele sunt o binecuvântare, fiindcă Afrimescu ne vrea pe toţi infestaţi, agonizând, descompunându-ne. În fond, mânjind pereţii lumii cu un strălucitor rahat de esenţă publicictică, Ştefan Dumitru Afrimescu imploră lumea să facă implozie, singura întrebare cae s-ar pune fiind ce trebuie să se întâmple cu autorul însuşi: să-l ia dracul laolaltă cu noi, ori să rămână singur pe pământ. Pentru a vedea cam cum zugrăveşte Afrimescu lumea, vă propun să citiţi fragmente dintr-un articol despre Piteşti:

"Piteştiul, un municipiu capitală de judeţ cu pretenţii de metropolă, dar cu o infrastructură la pământ. O „metropolă” fără nici un zgârâie nori şi cu numai două, trei construcţii din beton şi sticlă, dar cu trei, patru cartiere de viloaie, una mai oribilă decât cealaltă. O „metropolă” cu cele mai proaste servicii, cu cea mai cumplită birocraţie, cu cea mai stufoasă şi ineficientă administraţie. O „metropolă” fără trecut şi cu un viitor cel puţin incert.

Antichitatea şi Evul Mediu timpuriu au ocolit Piteştiul, prima atestare documentară a urbei noastre, datând doar cu puţin peste 600 de ani în urmă.* Deşi relativ tânăr, Piteştiul a cunoscut perioada de înflorire şi glorie abia între anii 1848 şi 1944, atunci, când au existat familiile boierilor Goleşti şi ale Brătienilor, fiecare dintre acestea lăsându-şi amprenta atât arhitectural, cât şi asupra unor instituţii ale Piteştiului, cum ar fi Colegiul Naionat „Zinca Golescu”, iar Brătienii au lăsta pe lângă doctrina liberală, şi Colegiul Naţional, „I.C.Brătianu”. Amprete asupra Piteştiului au mai lăsat Armand Călinescu şi Ion Antonescu. Evul Mediu timpuriu şi-a lăsat ampreta doar asupra actualelor municipii Câmpulung şi Curtea de Argeş, unde domnitorii Ţării Româneşti şi-au stabilit pe rând Capitalele, iar mai târziu Regii României au preferat să-şi doarmă somnul de veci în Mânăstirea de la Argeş. Imediat după 1944 şi comuniştii au ţinut să-şi lase semnăturile pe frontispiciul oraşului dintre dealuri. Şi au început, cum altfel, decât cu o închisoare: Închisoarea Piteşti, locul unde a fost pentru prima dată pusă în „operă” metoda cominternistă „Reeducare prin Tortură”, mult mai cunoscută sub sintagama „Experimentul Piteşti”, barbarie care a făcut înconjurul lumii şi la care au fost supuse spre exterminare toate elitele interbelice române, ajunse după gratiile Închisorii.

Au urmat naţionalizarea, colectivizarea şi în sfârşit, industrializarea forţată a Piteştiului. Au fost astfel ridicaţi în jurul oraşului adevăraţi mastodonţi industriali cum este fostul CPP (Combinatul Petrochim Piteşti), Rafinăriile I, II şi III, CATC (Combinatul de Articole Tehnice din Cauciuc), CPL (Combinatul de Prelucrarea Lemnului), ICIL (Fabrica de Lapte), ANA-IMEP (Intreprinderea de Motoare Electrice), UAP (Uzina de Autoturisme Piteşti), trei fabrici de confecţii (Argeşana, Textilă Nord şi Textilă Gară, o Fabrică de Încălţăminte şi în sfârşit ICN (Institutul de Cercetări Nucleare). Pentru aceste obiecteve trebuia forţă de muncă. Forţa de muncă necesară a fost adusă de prin alte zone ale ţării, pentru care au trebuit să fie ridicate cartierele de locuinţe, Craiovei, Războieni, Trivale, Gavana I, II şi III, Prundu şi Tudor Vladimiescu. Pentru a face loc acestor cartiere buldozerele fostului Regim au săpat şanţuri adânci pe frunţile celor demolaţi. Azi, la periferiile acestor cartiere mai tronează maidanezii, molozul şi gunoiul menajer.

Înconjurat astfel din toate părţile de obiective industriale unul mai poluant decât celelalte, şi de opt cartiere de locuinţe, autorităţle comuniste, respectiv prim-secretarii PCR, precum gen. Ion Dincă zis Teleagă, au preferat să lase Piteştiul timp de peste 30 de ani să se sufoce cu noxele eşapate de mastodonţii din jur. Piteştenii au fost astfel poluaţi nu numai chimic, cu gaze ca: atrazin, acrilonitril sau cianuril din Arpechim, şi sulf şi mercaptan din cele trei Rafinării, ci şi radioactiv, de la ICN. Dar, Piteştiul a fost şi încă mai este înconjurat şi de tot atâtea riscuri de a sări oricând în aer sau de-a fi acoperit de apele Barajului Vidraru, cu cei aproape 200.000 de piteşteni cu tot. Din păcate, nici după 1990, Piteştiul nu a avut parte de nişte primari adevăraţi. Nici în ziua de azi primăria Piteşti nu are un arhitect. Unul dintre primii edili, Ion Dumitrescu a ajuns primar în teneşi, iar când a plecat avea vilă, limuzină şi deţinea şi peste 55% din spaţiile comerciale care aparţinuseră SC Fortuna SA. Cât despre urbea pe care a condus-o patru ani, n-a mişcat un deget. Următorul edil-şef a fost Tudor Pendiuc, reales de patru ori primar. Pendiuc este edilul care a sluţit cel mai mult faţa Piteştiului. O sluţire care a costat bugetul local peste 1000 de miliarde lei, evident bani publici. Şi aceasta, fără să fi construit un singur apartament, deşi la Primăria Piteşti sunt înregistrate în jur de 14.000 de cereri de locuinţe sociale, pentru tineri şi categoriile defavorizate. Cu toate acestea primarul Piteştiului a preferat să investească suma amintită în kitsch-uri lipsite de valoare. A construit un pârâu artificial, care străbate centrul Piteştiului din dreptul Magazinului Fortuna până în apropierea Prefecturii. A pavat Piaţa Milea cu pavele roşii spre disperarea locatarilor din jur. Apoi, a plantat o arteziană (să fie vorba de o fântână arteziană?) în formă de păpădie. Toate acestea, în detrimentul spaţiului verde de până atunci şi evident a bugetului local. A reabilitat pieţele Ceair şi Gară, unde tocmai comerţ nu se mai poate face, ţăranul fiind nevoit să-şi vândă produsele nici măcar pe tarabe, ci direct pe trotuar. Şi lucrurile nu se opresc aici.În preajma alegerilor locale au fost recepţionate lucrările de pavare a tronsonului cuprins între Magazinul Trivale şi Teatrul Davilla. Kitsch-ul continuă în oraşul kitsch-ului şi-al poluării, cu o arteziană muzicală, de peste 1,3 milioane euro, imobile mamut cum sunt, Observatorul Astronomic, Biblioteca Judeţaeană, un corp nou pentru Muzeul Judeţean, Palanetarium, cele două pieţe etc., mostre ale megalomania primarului Piteştiului.

Piteştiul având o vârstă cu puţin peste 600 de ani, tradiţiile l-au cam ocolit. Aşa se face, că până şi puţinele tradiţii câte-au existat au fost încet dar sigur înlocuite tot cu kitsch-uri. Şi aceasta, în condiţiile în care nişte instituţii culturale există pe hârtie, sunt chiar sublime, în realitate doar toacă banii publici. Bunăoară, la Teatrul Al Davilla nu s-a mai jucat o piesă cu sala de spectacol plină, de pe vremea comuniştilor,directorul instituţiei fiind de profesie fost muzeograf al Muzeului Goleşti. În urma retrocedării Palatului Culturii, Minsterului Justiţia, a luat fiinţă Centrul Cultural, numnit aşa doar pentru că era trande. Ca prim director al Instituţiei nou create a fost uns un fost ofiţer de contrainformaţii şi fost director al Penitenciarului Colibaşi. A fost o vreme deci, când cultura argeşană, şi-aşa destul de încercată, a purtat epoleţii contrainformaţiilor ceuşiste şi după 1990. De câtva timp a dispărut din peisajul cultural argeşan şi Revista Calende, poate singura revista culturală de înaltă ţinută. Şi aceasta, pentru că fosta conducere a revistei în frunte cu poetul Mircea Bârsilă nu făcea parte nici din camarila celor din C.J. Argeş, nici din anturajul celor din Primăria Piteşti. Cu Revista Argeş lucrurile au fost şi mai complicate. Argeş a stat un timp sub zodia proletcultismului lui Mihail Diaconescu, pentru ca de vreo doi-trei ani, să apuce sub zodia nepriceperii. Până şi la Casa Studenţilor conducerea numită de Daciana Sârbu e specialistă tot în kitsch-uri. Filarmonica aflată la prima stagiune, se zbate şi ea la limitele kitsch-ului Încă nu avem un Teatru Liric şi nu a fost încă montat niciun spectacol de operă sau operetă .

Iată de ce piteşteanului de rând nu-i mai rămân decât câteva alternative să-şi petreacă timpul liber: vara- la iarba verde în ceea ce a mai rămas din Pădurea Trivale şi terasele cu mici, bere şi manele, iar iarna, birturile sordide din cartiere şi barurile centrale. Dar, nici cârciumile nu mai sunt ce-au fost. Dacă prin 1938, în preţul halbei de bere intrau şi alunele, cârciumarii de azi ai piteştiul sunt în stare nu doar să te dezbrace, ci să-ţi ia şi-un rând, două de piele. Sunt tot mai puţine cârciumile care mai oferă consumatorului o minimă satisfacţie culinară sau măcar securitatea alimentară necesară. Poţi să dai o căciulă de bani la un local cu ştaif şi să pleci şi nebăut şi nemâncat, dar cu toxiinfecţie alimentară. De altfel, serviciile sunt capitolul care lasă cel mai mult de dorit la Piteşti. Şi aceasta, pentru că, doar cine nu a vrut, nu a devinit barman, bucătar sau chelner.Poţi să dat cu tunul abia găseşti depanator de frigidere, maşini de spălat sau mecanic auto priceput. Şi toate acestea, pentru că doar numai cine nu a vrut nu şi-a tras un service sau o cârciumă.

Acum aţi înţeles ? Cred că da, fiindcă se vede cu ochiul liber că, după părerea lui Ştefan Dumitru Afrimescu, Piteştiul ar trebui să piară ca Sodoma şi Gomora.

Afrimescu este un călău printre ziarişti, unul născut pentru a ucide cu plăcere orice idee, speranţă, iniţiativă, statut sau rol. În felul său, Afrimescu are un destin tragic, care m-a atras, chiar mă fascinează. Aşa se face că diabolicul condeier a scris o săptămână la Criterii politice. După care, am avut o discuţie interesantă, pe care nu o pot relata aici, fiind una cu caracter privat. Cum îl percep eu, sub alte aspecte, pe Terminatorul presei, în episodul următor al acestui serial.

Un articol de Gheorghe Smeoreanu (2009-06-28)

Articolul a fost vazut de 227 ori.

Comentarii (0)

Adauga comentariul tau!

Ultimele articole din sectiunea Din punctul meu de vedere

• UN CĂLĂU PRINTRE ZIARIŞTI

• SENZAŢIONAL ! CINE SUNTEM ?

• FABRICA DE TÂMPIŢI

• DEZVĂLUIRI INCREDIBILE DESPRE MIRCEA GEOANĂ

• O iubesc pe Elena Băsescu

• ELODIA SE ASCUNDE IN DUBAI

• UN JUDEŢ SE DECLARĂ MONARHIE

• CUM SĂ ÎNŢELEGEM LUMEA DE AZI

• CE LECŢIE NE POATE DA VIAŢA !

• BUFONUL ŞI PIŢIPOANCA AU CÂŞTIGAT ALEGERILE


Prima pagina | Editorial | Stiri Arges | Stiri Dambovita | Stiri Olt | Stiri Prahova | Stiri Valcea | Video | RSS Feed