Poezii

Volumul Poemele iubirii

De Ştefan Dumitru Afrimescu

-1-

Nici regăsiţi ca lumea, că

şi presimt că ne vom pierde

iarăşi, că ne vom risipi în

căutări absurde.

Presimţi iubito, că vom rătăci

din nou încă o mie de ani,

încercând zadarnic să ne

regăsim fiecare în câte

cineva, care oricum nu

ne va merita iubirea.

Presimt că ne vom pierde

vremea cu nimicuri, fiecare

culcându-ne cu statuia

celuilalt în suflet.

Într-un târziu, iubito,

presimt că ne vom regăsi

uitându-ne în străfundurile

noastre golite de sensuri,

goale de noi înşine, iubito,

deveniţi hiatusuri

devoratoare de neant …

-2-

Şi ce poem am fi putut

scrie noaptea trecută!

Ce mai poem, iubito,

puteam isca în doi,

departe de lume, iubito,

departe de noi, într-o

noapte, iubito, rămasă

neconsumată nici pe

după somn, în patul

acela imens, iubito,

cât imensitatea însăşi…

-3-

Acum scriu într-o

noapte în care te ştiu

departe de mine.

În care aproape că

nu te mai simt. Scriu

totuşi peste o noapte

din care-aş vea să fug

cu tine în mână,

până la marginea

lumii şi-acolo …

s-aprindem un rug

în care să ne ardem

aripile de îngeri,

izgoniţi la margine

de timp, iubito, ce

târziu s-a făcut …

E miez de noapte,

iubito-cântec tăcut,

de stea călătoare.

Iubito, mă doare …

rana din sânge şi

cântecul mut, mă

doare, iubito, tot

ce se stinge, ca

rugul acesta ce

sunt, căci îngeri,

iubito, nu mai

suntem de mult …

Ştefan Dumitru Afrimescu / 25 februarie 2004

-4-

Foarte curând, iubito,

vom deveni ficţiuni.

Deocamdată, mai

avem să ne spunem

câte ceva: tu cu cine

mă-nşeli, în fiecare

seară, eu-lângă cine

mă trezesc în zori.

Apoi, la capăt de timp,

iubito, vom depune

fiecare mărturie de

fidelitate, jurându-ne

credinţă pe altă lume.

Suntem, iubito, dacă

încă nu ştiai, fiecare,

deja, ficţiunea celuilalt!

Ştefan Dumitru Afrimescu / 6 martie 204

-5-

Şi, iată că, de ce-mi

era cel mai frică

să nu ni se-ntîmple,

tocmai a avut loc –

ziua de mâine, cea în

care scriu, nu ne-a

mai prins împreună.

Şi dacă n-ai fi spus

cu doar o seară-n urmă!

Ştefan Dumitru Afrimescu / 6 martie 204

-6-

Astfel că, dimineaţa de

azi s-a făcut fără tine şi

cu mine a plecat până la

capătul vieţii, să-nduplec

timpul, să te-aducă-napoi.

Dar, nu s-a mai întors

nimeni: nici eu, nici

dimineaţa zilei de mâine.

Un mâine, care s-a făcut

fără noi! De-atunci,

şi tu şi eu am devenit

unul celuilalt, ficţiune!

Ştefan Dumitru Afrimescu / 6 martie 2004

-7-

Doamne, ce ani stau

grămădiţi, iubito, între

noi! Ce de timp, iubito,

irosirăm tot căutând, încă

nu se ştie ce. Şi cât de

puţine lucruri trebuiau

făcute, pentru ca măcar

tu să fi fost fericită. Atât

de puţine, că ar fi trebuit

să ne sperie. Adevărul este

că n-am ştiut niciodată,

nici cum şi nici când, să

iubesc o femeie ca tine!

Nu am avut niciodată

vreme destulă să-nvăţ

pe de rost gesturile, fireşti

pentru unii, pentru alţii

automatisme şi-atât.

Gesturile altfel derizorii.

Derizoriu e totul, iubito!

Doamne, şi-atât de efemer!

Ştefan Dumitru Afrimescu / 6 martie 2004

-8-

Doar anii aceştia, iubito,

grămădiţi între noi şi …

“diferenţa” de ani-lumină

dintre simţuri. Iubito,

amândoi iubim, dar …

diferit, fiecare cu altul

dintre simţuri sau organe,

şi amândoi, iubind pe

câte-altcineva. Chiar şi

de gândit … gândim, dar

fiecare cu mintea altcuiva.

Dacă mai şi …gândim

Ştefan Dumitru Afrimescu / 6 martie 2004

PS: Ţie îţi voi explica mai târziu

iar cititorii înţeleg şi singuri …

-9-

Străino, cu trupul culcat

în somnul unei elypse,

mă mai iubeşti? În curând

lumina sau poate întunericul

peşterii tale, cu ecoul chemării

în străfunduri, vor întâlni,

năvălind, păstăile seminţei

mele sau pe-a altuia, migrând.

Străino, cu trupul culcat în

somn, asemenea unei elypse,

dacă nu mă iubeşti, atunci …

alungă-mă. La fel, dacă nu

mă urăşti îndeajuns.

Ştefan Dumitru Afrimescu / 7 martie 2004

-10-

Nu-ţi mai recunosc, iubito,

niciuna dintre frumuseţi!

Nuiciuna dintre puterile-ţi

avute asupra mea, cândva;

iubito, nu te mai recunosc.

Eşti vid, iubito. Eşti hiatus!

Eşti cuţitul răsucit în rana

sângerândă peste care, mai

zilele trecute, presăraseşi

sarea unei mări de timp

şi de unitate. Iubito, mă …

doare conturul urmelor

tale de dor. Doamne, şi

cum te-aşezai în pat, ca

o aducere aminte, peste

uitarea ce urma să devii.

Ştefan Dumitru Afrimescu / 13-14 martie 2004

-11-

Iubito, într-atât mi-ai înfrumuseţat

suferinţa, încât ştiu de-acum, că

doar tu o puteai face, mai mult decât

altele, decât alţii. De aceea, cu

bruma de sânge ce mi-a rămas din

precedentele tentative, am vrut s-o

pictez. Prea târziu însă. Visul mi

se terminase pe drum. Iar de tine,

iubito, curând va mai rămâne o …

amintire şi-atât. O aducere aminte

ce mi-a-nfrumuseţat suferinţele.

Cândva

-12-

Ce poate fi însă mai frumos

decât să iubeşti! Sau …,

ce-ar putea fi mai trist decât să nu

poţi răspunde iubirii cu iubire,

dorinţei cu dorinţă, numai că

niciuna dintre ele nu e veşnică.

Veşnică e doar uitarea, veşnică,

suferinţa. Veşnici rămân munţii

aceştia care ne despart, veşnic

e timpul şi-ar mai putea rămâne

veşnice, poemele acestea, ca o

veşnică a noastră pomenire.

Restul e deşărtăciune …

Ştefan Dumitru Afrimescu / 14-15 martie 2004

-13-

Un umăr dezgolit, iubito, ca

adevărul de crud, şi nişte sâni

agăţaţi peste cearcănul nopţii,

transfiguraţi, peste

cearcănul sorţii. Iubito, de-ai

ştii cât de mult îmi lipseşti sau

cât de mult te doresc. De aceea,

iubito, încerc să opresc (doar

pentru tine), timpul în loc

şi să dau foc trecutului tău,

în care ai fost mai mult drac

decât înger. Iubito, am să te

fulger într-o noapte cu ochiul

meu din ceafă sau din tâmple.

Deşi, iubito, n-aş vrea să se

întâmple ceva rău între noi, ştiu

sigur că unul va ajunge în junglă,

iar celălalt în noroi. Unul va …

sfida timpul, iar celălalt va fi

gunoi. Unul se va-ngemăna

cu sine, până la refuz, iar

celălalt va deveni havuz, mut

şi surd; matricea lumii, însă

a unei lumi aproape stinsă …

Ştefan Dumitru Afrimescu / 15-16 martie 2004

-14-

Şi ce cauţi tu în viaţa asta

a mea, atât de bizară? Cu

siguranţă cea mai bizară

din câte există. Ce cauţi

în respiraţia mea? Dar în

transpiraţie, ce-mi cauţi?

Ce cauţi în sarea lacrimei

mele!? În vise, ce-mi cauţi,

iubito, sau în nopţile albe

şi lungi cât istoria!? Ce-mi

cauţi, iubito, până şi prin

sânge, tocmai când în mine

cineva se plânge de rău

tratament?! Dar în sudoare?

Ce-ţi caută, iubito, porii tăi în

porii mei?! Iubito, mersul

tău, în mersul meu, râsul tău

în plânsul meu …?!

Ştefan Dumitru Afrimescu / 20-21 martie 2004

-15-

Şi va veni, iubito, şi ziua

în care nu vom mai avea

nimic să ne spunem.

Tăcerea mea însă, va

însemna altceva decât a

altora. Apoi, într-o

altă zi, voi pleca undeva

foarte departe de tine,

de mine, de lume,

să umplu cu vorbe sau

cu reproşuri, abisul,

iubito, căscat între noi.

Ştefan Dumitru Afrimescu / 21-22 martie 2004

-16-

Apoi, iubito, unul va deveni

trecut, iar celălalt uitare.

Cerul tău nu va mai avea

pământ, iar tălpile mele

nu vor mai avea picioare,

să mai poată veni-n vizită.

De-aceea, num ă mai aştepta,

să vin. Vor mai veni, poate,

într-o noapte, braţele mele,

deschise-m larg, în aripe

prefăcute în păsări, ca şi

tine, fără trup, să mi te

treacă peste abis. Iubito,

încet dar sigur, mă rup …

Mă sfărâm, iubito, de orice

caldarâm şi te blestem,

să n-ai niciodată parte

de mine, să nu mai vreau,

niciodată, să te văd!

Şi-n curând, să-ncepi

să-mi numeri tăcerile …

Ştefan Dumitru Afrimescu / 22 martie 2004

-17-

Iubito, nemaiavând

trupuri, ştiai că n-o

să ne mai atingem

niciodată!? Vom fi

iubito, diafani!

Ştefan Dumitru Afrimescu / 22 martie 2004

-18-

Iubito, tu cine eşti?

Eu cine sunt? Frânturi

de viaţă, pe pământ?!

Frânturi de gânduri.

Firicele de nisip. Şi-n câte

rânduri mi-am traversat

moartea, înviind doar

pentru tine! Iubito, de-ai

ştii de câte ori m-am revărsat

doar pentru a te-mbrăţişa

cu şuvoiul meu de ape!

Cu puhoiul meu de gânduri!

Toate-au început să-ţi sape

chipu-ţi în sângele meu.

Trup din ape să-ţi cioplească

şi din vise. Iubito, să te rup,

aş vrea, din sânge. Să te rup

cum rupi o pâine. Iubito,

cineva în mine plânge,

parc-ar plânge după mâine.

Tu, iubito, de ce plângi?

Eu cine sunt? Tu cine eşti?

Făpturi de lut, aburi celeşti

sau nişte jeguri făr’ de Lege!

Eu ce-am ales? tu ce-ai alege?

Ştefan Dumitru Afrimescu / 7-8 aprilie 2004

-19-

Tu cine eşti? Eu cine sunt?!

Făpturi de iarbă. Pe pământ,

făpturi de cântec şi, mai rari,

ajungem şi grăunţi stelari.

Iar când vântul o s-adie,

tu să te culci, eu să mă scutur,

căci, nu se ştie… Tu vei fi o păpădie

şi te va aproba un flutur.

Şi un flutur te-a zburat…

Tu cine-ai fost, eu cine-am fost?!

Făpturi pe-o lume fără rost…

Ştefan Dumitru Afrimescu / 11-12 mai 2004

-20-

Târziu, când viaţa tocmai

mă purta cu lăute, jumătate

spre moarte, jumătate cu

descântece spre tine, tu tot

veneai jumătate şi jumătate

te-ntorceai, ducându-te …

Ştefan Dumitru Afrimescu / 8-9 aprilie 2004

-21-

Dacă mâine ar fi doar

prelungirea lui azi, am

putea trăi în totala lui

nepăsare faţă de ieri,

dar mâine există, chiar

dacă, numai pentru unii.

Restul e trecut şi uitare …

Ştefan Dumitru Afrimescu / 9 aprilie 2004

-22-

Ieri, te doream de mă doreai,

te muream de nu mureai. Şi

mureai în vis, dorindu-mă!

Azi, aş muri şi n-aş muri,

aş veni şi n-aş veni, aş…

pleca-nvârtindu-mă!

Mâine, aş iubi şi n-aş iubi,

aş minţi şi n-aş minţi,

prefăcându-mă că te iubesc,

iar, la noapte, aş dormi şi …

n-aş dormi, aş muri şi …

n-aş muri. Aş iubi, dar n-am

pe cine. Te-am visat, rană

durându-mă. Şi erai cearcăn

peste zori acestei dimineţi,

a zilei de ieri, avortată

Ştefan Dumitru Afrimescu / 12 mai 2004

POEME ALBASTRE

Stefan Dumitru – Afrimescu

-1-

Nu aştepta diferenţa

dintre lumină şi ce era

înainte de a fi,

Pentru că, ori nu ţi se mai dă

şi-atunci îţi pierzi vremea

Iar, când îţi e dată,

nu mai ai destulă viaţă în tine,

să o poţi plăti

pentru a-ţi cumpăra ... o dorinţă.

-2-

Nimic aproape important ...

Numai că locul nu mai avea loc ...

Mutat disciplinar, ca şi Ovidiu,

scria-n delir, forţând poarta,

unui abis, identic cu al lui,

punându-i zarurile în palmă.

Cine astăzi ar mai fi în stare

să mai aşeze în infinit o bornă?

Tăcerea lui, azilul tăinuit

sau, cine ştie?! Lumea, şi mai goală,

osândită în lume, mai visa,

ca nimeni înainte şi nici

după marea lui absenţă

pe care a-mbrăcat-o, treaz.

-3-

Ecoul este prezenţa nimănui?

Sau ce?!

Tu, timp, care ţi-ai sfârtecat puii,

respiră-mă!

Eu nu te pot atinge,

de teamă să nu-ţi sfărâm

Ecoul ...

-4-

Acolo florile împrăştiau

mirosuri putrede, trufii, proteste,

şi aerul era fioros, ca orice fiară.

Fluvii verticale tunau în lume şi răsunau în cer.

Ecoul mineral al lumii

cutremura deodată

toate celelalte lumi.

Severe şi noptoase astre,

zuruind pe cer,

anunţă universul:

Se va mai naşte-o lume!

O puteţi distruge

şi-apăra-n acelaşi timp!