Poeme din volumul Dincolo de ...dincolo! (Fragment)

Poeme din volumul Dincolo de…dincolo!
(Fragment)
-*-
… Şi eu, care vegheam stelele crude,
Vegheam cerul să nu se spargă
Înainte ca Tu să optezi, între da sau nu!
Mai ştiu că la ceasul acela,
Bolţile-i erau în nemişcare
Râurile duceau plângând de mână un copil pană la izvoare
Iar sub tinere ceruri viaţa dădea buzna în viaţă!
E adevărat, erau şi alte timpuri!
Apoi am aţipit şi veghea însăşi, aţipise.
Era tîrziu şi-n stele!
Când m-am trezit, până şi aerul încărunţise,
poate, de-atâta aşteptare!)
Ce să mai vorbim de lume! Eram în lumea asta, dar lumea mea
Era mult prea în urmă sau cine ştie cât de înainte.
În cer era o vale şi Pământul tot era un munte.
Viaţa mea, nici nu mai ştiu, era în mine sau fugise?!
De fapt, mergeam alături, fiecare umbra celuilalt.
Şi tu, tu care erai vis doar sau, pur şi simplu, un surâs,
Contur de carne şi de sânge,
Demult, violat numai de îngeri sau de zei
Însă, vezi bine, totuşi violat,
Tu, care acum erai salvarea mea, deşi erai la rându-ţi de salvat
Tu vei fi de-acum şi veghetor şi veghe.
Altfel se va face iar târziu,
În viaţă se va face frig, în jur pustiu, şi-n noi, deşert,
Iar noi vom căpăta înfăţişarea a două pietre,
Uitate una în cealaltă,
Şi amîndouă ajunse depozite de linişti, statui ale degringoladei,
E-adevărat, însă, statui!
Ei şi...?! Glorificând pe cine?
-x-
De-aceea, ţi-am arătatat mai întâi cum cerul
se naşte primăvara-n iarbă,
apoi, cum râul acela a devenit somnul unui copil,
nu se ştie cine va fi venit primul pe lume, râul sau el
pentru că, între timp, au încărunţit amândoi.
A rămas unul şi-a plecat celălalt.
Ţi-am arătat, mai apoi, într-un apus, corabia pe care am urcat,
corabia s-a-ntors, eu însă,
mai navighez şi-acum, în alte mări, pe alte corăbii,
sub altfel de pavilioane. Am să ţi le-arăt pe toate într-o zi,
atunci când ne vom iubi fără dorinţa zilei de apoi,
fără niciun fel de urmaşi, nici iluştri, nici şterşi,
întorcându-ne mereu în viaţă, adică acolo unde n-am reuşit să rămânem,
pentru ca-ntotdeauna mai rămâne câte ceva de făcut,
desigur, cât vom mai crede şi-n adevărul acesta,
Pe urmă, ne vom întoarce la corabia pe care am urcat,
pentru a face cu ea ultimul drum, prevăzut, fără nicio escală.
Vom călători pe o mare de timp, sub pavilion alb,
pe sub ceruri străine, fără ţărmuri şi fără cuvinte.
-x-
Ceea ce va urma, va fi o nerostire
a adevărului în faţa fricii de-adevăr,
pentru că din tăceri şi spaime
au fost dăltuite bolţile cerului, iar cerul…
cerul fu ridicat din nelinişti şi-ndoieli,
îndoieli pe care lumea şi le-a urcat mai sus,
nemaifiind în lume loc,
pentru ca, mai apoi, nemaifiind nici timp,
cu timpul să coboare totul şi să urce lumea.
-x-
Până atunci, noaptea continuă să descrească,
Dezbrăcându-se de întuneric pe câte o stea,
Iar în iarbă, zorii mai dau încă naştere zilei,
Pentru ca lumea să poată pleca
să-şi linşeze visele, avute peste noapte.
Apoi, aceeaşi oameni încep să-şi caute pâinea,
Şi-s oameni cu chipuri brutale, disperaţi, fericiţi!
Unii mulţumiţi că mai există totuşi,
Alţii nemulţumiţi că mai sunt încă,
Cu toţii însă adorm cu moartea-n suflet
şi cu un cântec despre viaţă pe buze!
-*-
Apoi, ziua începe să scadă,
noapte se-mbracă iarăşi în stele.
Ce hlamidă frumoasă este întunericul!
Şi ce vise o mai fi având lumea?
-x-
Ascultă noaptea femeie, şi auzi-o cum strigă
După cei plecaţi poate, sau la cei care stau gata să vină.
Ascultă-i strigătul şi mângâie-i rănile uitate deschise
Şi nu uita, sunt şi rănile lumii,
Chiar dacă lumii aceleia nu i-a păsat nicidată de noi,
Mângâie-i rănile şi-adoarme-o!
-x-
Pentru că, deocamdată, sufletul mi-e zugrăvit şi nu gol,
Zugrăvit în toate culorile pe care le-au avut pasiunile lui
Şi dezastrele altora,
Şi asta pentru ca la sfârşit să se-aleagă cu puţină ură escamotată,
Cu şi mai multă indiferenţă
Şi cu un munte de greaţă!
Deocamdată sufletul mi-e zugrăvit şi nu gol.
Zugrăvit în toate culorile
acestui paradis şi infern la un loc.
-x-
Şi apoi, în zadar, vântul îşi bate joc de culori.
Spun în zadar, pentru motivul că, cea mai puţină culoare
Rămâne culoarea însăşi. Asta vine la fel ca atunci când din întâmplare
dai peste o pereche de îndrăgostiţi
şi nu prea multa lor apropiere te-ar orbi
ci, apropierea însăşi
pe urmă, vedeţi? Între cuvinte şi idei
sunt mai multe de neînţeles, decat
suntem noi în stare să nu mai înţelegem.
-*-
Şi apoi cum să nu fii?
Stai şi te întrebi aproape uimit
de ce-ţi poate trece prin gând,
sfârşind prin a o recunoaşte aproape,
e adevărat, puţin uluit asemenea cuvintelor
uimite şi ele, de cate ganduri pot exprima!
-*-
Aţi închis eternitatea îndărătul unor ziduri.
Şi este aşa de mult de atunci
Că am şi uitat-o cum arată
Şi-o mai aduce aminte cineva?
“Mmmda, e ca un murmur,
Pe care, dacă apuci să i-l auzi,
E ca şi cum ţi-ai fi terminat de scris ultimul poem
Al ultimei cărţi la care lucrai!”
Şi-atunci nu-ţi mai rămâne decât să taci şi să aştepţi!
Să aştepţi să se clocească în tine cuvintele!
Şi când vei fi terminat aşteptarea,
Să-ncepi să te-ntrebi,
(desigur, dacă mai ai timp de pus întrebări),
Ce ţi-a fost viaţa?
Şi tot tu să-ţi răspunzi:
N-am ştiut decât să tac şi să aştept.
Am dat un cunoscut pe alt necunoscut
şi tot n-am înţeles.
apoi destinul, nu mi-a surâs decât odată,
şi atunci eram plecat.
Restul găsiţi în poemele mele apucate nescrise!
-x-
Şi nu mai am timp
Pentru că, toţi cei care mi-au fost alături până mai ieri
Au plecat să-şi caute ţara, destinul…
Eu? Eu ce mai aştept?
-x-
Se va însera în curând şi iarăşi voi începe să mă adâncesc în stele
Urmând, cu bruma de sânge care mi-a mai rămas,
Să colorez cerul!
Pentru că, la noapte (am uitat să vă spun),
la noapte, pe retina ochilor mei, vor tipărite inscripţii
de către un înger, plângând!
Ce mai vreţi, poate nu vom mai simţi gerul,
Atunci când spre zori, vom înălţa cort
Chiar pe linia orizontului,
Lîngă somnul Mariei,
Foarte aproape de muţenia stelelor.
-x-
Pentru că sărmana lume, ajunsă azi, cea mai săracă,
Lume, încotro mai duc drumurile tale?
Şi încotro vor mai duce mâine,
Lume, ajunsă dintr-o dată (ce altceva decat…?),
reserve de tăceri şi laşităţi (prost învăţate).
Pentru că cel mai bine ai ştiut
Să uiţi frumos şi să minţi cel puţin tot la fel.
Să suferi cât toate celelalte lumi,
Şi să înduri cât toate la un loc.
Suferind, însă, nu vei mai avea cum te îndobitoci.
Aceasta, nu-i nimic, va veni pe urmă,
Atunci când vlăguită cum vei ieşi,
Pentru că n-ai altfel cum intra,
În alte nesfârşite reserve de tăceri şi laşităţi.
Pentru că lume, nimic n-a învăţat, niciodată,
Iar din ce-a ştiut cel mai bine,
n-a ştiut decît să te continui,
ceea ce nu e deloc puţin, deşi, gândind un alt timp,
te putea regândi pe tine, întorcându-se mereu acolo,
de unde-ai plecat, şi nu unde n-ai putut să rămâi,
în curaj, în lumină, în adevăr,
în bruma de demnitate, în puţinele libertăţi,
în şi mai puţina iubire,
într-o viaţă şi un timp,
pe care să nici nu le mai recunoaşti, motive
şi să fugi înapoi, adică în timp sau în somn.
Poate, cu timpul, te vei regăsi!
Ştefan Dumitru Afrimescu

Poem din volumul “Poemele Iubirii”
Poem 1
Autogara Coridorului patru, paneuropean!

Alergi în lungul coridoarelor
sîngelui meu, nici albastru, nici
roşu, nici verde, alergi cu viteza luminii.
Şi-n pletele-ţi lungi, asemenea
unei cozi de cometă, se-agaţă
câte o umbră. Iubito mă doare
de-atunci fiecare stea căzătoare,
mă dor coridoarele goale, mă
dor vorbele grele, ale tale
sau ale mele, mă dor globulele...
Ştii, sunt un fel de ţară caldă din
lumea a treişpea, traversată
de Coridorul patru paneropean,
prevăzută cu o singură autogară,
în care ai garat pentru o vreme.
Acum, îmi fojgăi cu şoapte prin
Sângele, în care-n curând, va mai fi
noapte şi-atât.
Ştefan Dumitru Afrimescu