Salonul literar “Ion Popa Argeşanu” - Poeme în proză despre iubirea libertăţii încătuşate
Doru Bobi
Vineri, la ora 14.00, Muzeul Municipal a găzduit două lansări de carte semnate de un autor cu nume în presă. Ştefan Dumitru Afrimescu a venit însoţit de prieteni ca să-şi prezinte “Poemele albastre” şi “Hermeneutica libertăţii”. Decorul generat de starea timpului - cu cer întunecat şi reprize de ploaie - a fost în ton cu bombardamentul de idei sumbre cu care autorul şi-a mitraliat auditoriul. Atmosfera bacoviană a diminuat generosul efort al patroanei spirituale a salonului literar, d-na Viviana Ilea, care şi-a întâmpinat oaspeţii cu florile primăverii, pe care le-a prins fiecăruia în piept, deasupra inimii. Aceasta pentru că motto-ul reuniunii era “Veniţi, privighetoarea cântă şi liliacul a înflorit!” (Şi poate chiar a fost receptat cântecul în inimile celor care n-aveau urechi pentru cel al cucuvelei). Nu-i mai puţin adevărat nici faptul că s-au lansat idei care i-au lăsat pe unii fără replică. Tăcerea prof. Constantin Voiculescu şi Gheorghe Piele, doi dintre concitadinii care nu simt nevoia de a pune mâna pe ciomag atunci când aud cuvântul cultură, este cu atât mai semnificativă.
“Cerşind cu împrumut chiar şi o oră de libertate...”
Probabil că starea vremii i-a împiedicat pe unii dintre obişnuiţii salonului literar să fie prezenţi. Totuşi, n-au lipsit Lucian Popa, fratele poetului care-i dă numele - Ion Popa Argeşanu, de la a cărei naştere se vor împlini 69 ani în data de 6 iunie - poetul Dumitru M. Ion, prof. Aurelia Corbeanu, maestra ikebana Paula Fulga, d-na Elena Sterescu şi fostul coleg de catedră, prof. Tudor Mihăilă, fostul prim-procuror Petru Arsenescu şi alţi oameni pentru care hrana spirituală îşi are un loc privilegiat în viaţa proprie.
Deschiderea a fost oficiată de către arh. Florin Scărlătescu, directorul Muzeului, iar d-na Ilea a făcut o interesantă analogie a culorilor pornind de la titlul cărţilor, sugerând că albastru simbolizează cerul şi, de ce nu, libertatea, fiind o culoare dragă românilor, care tradiţional puneau un strop din ea şi în varul casei şi făcând trimitere spre verdele ierbii, frunzelor, codrului...
Mihai Nistor, prieten al autorului, a recitat cu talentul actorului de la “Davila” câteva poeme care au stârnit diverse stări sufleteşti în rândul auditoriului, de la melancolia lui “fugit irreparabile tempus” la disperarea lui “manel, tekel, fares”. Ideile exprimate de Ştefan Dumitru Afrimescu sunt neliniştitoare pentru comoditatea mic-burgheză a omului comun şi pot fi asimilate unor provocări, dacă nu chiar unor palme sau pumni plasaţi cu cinică ştiinţă pe obrazul său în părţile moi ale nesimţirii unei societăţi din care toţi facem parte integrantă. Câteva exemple: “Cerşind cu împrumut chiar şi o oră de libertate”; “Luaţi şi citiţi această vegetaţie lentă”; “Despre libertate este bine să nu se tot vorbească”; “Oamenii se vor explica singuri fără note explicative... Învaţă să-i iubeşti, chiar dacă iubirea lor va mai întârzia prin cârciumi”.
“Un toboşar al vremurilor noi”
Aşa l-a caracterizat Marian Ghiţă, de la Biblioteca Municipală, pe autor, într-o discuţie purtată neprotocolar, în final, la o cafea. Semnatarul acestor rânduri şi-a permis să fie de altă părere, şi nu neapărat pentru că ar fi avut nu ştiu ce cult pentru Mihai Beniuc. În viziunea lui este mai degrabă un clopotar şi, de ce nu, un cioclu al tuturor vremurilor. Dacă nu l-ar fi cunoscut de ceva vreme pe Ştefan Dumitru Afrimescu şi dacă nu l-ar fi preţuit pentru conciziunea neiertătoare a stilului scriitoricesc, la prima audiţie a poemelor sale în proză le-ar fi socotit drept jelania unui frustrat, care s-a abandonat voluntar unui exil interior, fugind de respingerea celor consideraţi de el prea îmbuibaţi de reuşitele cu care-i copleşeşte iubitoarea soartă. Şi poate l-ar fi judecat neiertător, acuzându-l că-şi ascunde laşitatea în spatele unui orgoliu teribilist, ce-l îndeamnă să înjure de la distanţă. Impresia semnatarului acestor rânduri este aceea că Afrimescu adoră să pozeze într-un guru al unei religii, greu de acceptat pentru cei care refuză să se lase înfrânţi de viaţă şi să se izoleze într-o sigurătate păguboasă, deşi acolo îşi pot oferi luxul unor trăiri demiurgice sau lubrice.
“Sunt mulţi în Argeş cei care-şi închipuie că ştiu să scrie...”
Concluzia, ca o sentinţă, a fost pronunţată de un autor consacrat, poetul Dumitru M. Ion. Părintele Festivalului Internaţional “Nopţile de poezie de la Curtea de Argeş” a declarat - oarecum provocator pentru unii, inclusiv dintre participanţii la reuniune - că simte nevoia să se războiască niţel cu aceia care cred că literatura, şi mai ales poezia, s-ar putea face cu idei, ca invenţiile tehnice. Invocând numele lui Paul Valery, a promovat ideea că poezia ar fi o îmbinare a cuvintelor, fapt care a provocat murmure în sală, fie şi numai pentru că există convingerea că orice operă literară adevărată trebuie să aibă un mesaj adresat cititorilor. În lipsa acestuia, poate fi categorisită oricum, însă n-ar merita să i se atribuie calitatea de comunicare. “O gândire spusă sau scrisă se numeşte propoziţie”. Aşa am învăţat unii dintre noi în clasele primare şi e greu de crezut că enunţul e lipsit de logică şi idei. “E mai bine să ne abţinem să dăm sfaturi”, a spus Dumitru M. Ion şi, cum am prins ideea, o vom urma. Ştefan Dumitru Afrimescu judecă lumea pe modelul său, preluat de la patul lui Procust, dă sentinţe şi zâmbeşte mefistofelic în barbă când constată că ele ne tulbură.
Încă o dată, d-na Viviana Ilea a reuşit să ne scoată din letargie prin reuniunea de vineri, care a provocat o dezbatere de idei asupra condiţiei umane. Logica lor nu poate fi uşor contestată în confruntarea cu realitatea. Care realitate este mai mult prozaică decât poetică. Din păcate... “Şi eu mă ofer zilnic puţin pe după gratii, de citit pe după somn... Sunt setea însăşi, însăşi foamea sunt...”. Acesta este Ştefan Dumitru Afrimescu. Se-aude şi la Cotroceni, daraghie tovarisci?... Cum, n-aveţi idee?!?...
Articol aparut luni, 10 mai 2010 in Arges Expres (www.argesexpres.ro)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu