Despre impostori, eroi şi morminte!

Rovoluţia română între adevăr şi impostură

Revoluţia română sau… despre impostori, eroi şi morminte!
S-au împlinit zilele trecute 20 de ani de la evenimentele din decembrie ’89, numite destul de pompos şi revoluţia română. Analitic vorbind, a fost prima “revoluţie”, rog a se citi lovitură de stat, transmisă în direct. Tot în direct s-a transmis, câţiva ani mai târziu, aboliriea unei alte dictaturi din est. I-a urmat în ‘99 abolirea dictaturii lui Miloşevics, de data acesta din Balkani. Apoi, a urmat invazia Iraqului, în 2003. Dictaturile sunt însă aceleaşi peste tot, cu mici diferenţe. Poate că ar trebui să fie tipărit un studiu despre dictaturi într-un tiraj de masă, pentru că noi, românii avem, pe lângă o duzină de defecte, unul care i-a ajutat pe foştii dictatori şi pe aceşti pseudopoliticieni de azi să facă tot ce-au vrut muşchii lor. Defectul acela este că pricem greu (sau doar ne prefacem), uităm repede şi iertăm chiar mai repede decât uităm. Celelalte defecte ar fi laşitatea, oportunismul, inconsecvenţa, iar în dreptul calităţi, ar fi într-o doză aproape insesizabilă, puţina nebunie, manifestată cam odată la o sută şi ceva de ani. Din păcate, de rezultatul nebuniei unora, de fiecare dată au profitat impostorii, acel soi de profitori, care se agaţă de orice oportunitate, pentru aş însuşi calităţi pe care nu le-au avut niciodată. Au ştiut întotdeauna să se afle la momentul potrivit, în locul potrivit, chiar dacă au mimat totul. Nu, nici măcar figuraţie n-au făcut, ci doar au mimamt până şi figuraţia. Ei bine, tocmai acest soi de impostori, aceşti mimi ai figuraţiei sunt cei mai vocali. Am uitat să adaug la capitolul “calităţi” mimetismul românilor. Suntem în stare să mimăm tot: de la un act sexual la o revoluţie. De la orgasm, la reform. De la eretism, la frica de Dumnezeu. Totul e de mimat. De la dictatură, la democraţie. De la economia de comandă, la economia de piaţă, noi preferând economia subterană. Mimăm competenţa, preferând de fapt sistemul de pile şi relaţii. Mimăm statul de drept, preferându-l pe cel mafiot. “Calităţi” de care nu cred că ne vom mai vindeca vreodată. Până şi ultima noastră revoluţie a fost tot mimată. Doar morţii, răniţii şi mutilaţii acelor zile nu au mai reuşit să mimeze moartea, rănile şi gloanţele rămase pentru tot restul vieţii în trupuri. Crimele au fost au fost pe cât de reale pe-atât de inutile. Regimul îşi dovedise incompetenţa timp de 45 de ani. Prin urmare, trebuia să plece. Acelaşi Regim, ca şi cum nu i-au ajuns sutele de mii de victime de până în ’89, a vrut să mai lase în urmă alte câteva mii de morţi, răniţi şi mutilaţi pe viaţă. Dar, putea fi şi mai rău. Adică, putea ieşi din scenă, printr-o adevărată baie de sânge. Păcat de acei tineri căzuţi la Inter, de morţii de la Timişoara, aduşi la Bucureşti şi arşi în crematoriu, a căror cenuşă a fost aruncată la canal. Pe cadavrele lor impostorii au ajuns la putere, alţii pe funcţii babane, sau cu indemnazaţii de 17-18 milioane lei/lună, doar pentru că au fluturat de la vreun balcon al judeţenelor de partid vreun drapel găurit. Apoi, unii ca ei au venit peste ani şi se bat cu cărămida-n piepturi urlând că au “făcut istoria”. Că fără ei se scufunda lumea sau mai ştii poate întregul Univers! Când de fapt, revoltă a fost doar la Timişoara. La mitingul de la Bucureşti a fost o” dulce” pantomimă: Ceauşescu a mimat că vrea să fie veşnic, iar mulţimea că era sătulă de promisiuni. În realitate, “pingelică” era la fel de adulat ca-n anii lui de glorie. Noroc cu “agenturili”, şi-a fost nevoie de vreo patru, cinci asemenea “agenturi”, pentru al debarca. Restul, respectiv mimarea procesului şi asasinarea celor doi, chiar în ziua de Crăciun, este “brand” sută la sută românesc. Preferam pentru ce doi o altfel de pedeapsă, cum ar fi condamnarea pe viaţă la aceleşi condiţii de trai pe care le oferiseră ei românilor timp de aproape un sfert de veac.Dar, Impostorii i-au vrut morţi, şi cât mai repede, pentru a duce cu ei adevăruri, care puteau însemna ani grei după gratii, şi pentru impostori. Dacă dictatorii ar mai fi rămas în viaţă, destul de probabil că azi am fi avut mai puţini impostori printer noi, şi mai mulţi după gratii. Dar…n-a fost să fie! Poate…data viitoare! Ştefan Dumitru Afrimescu