STEFAN DUMITRU AFRIMESCU, POETUL TUTROR IN PATRIA NIMANUI

Stefan Dumitru Afrimescu s-a nascut pe data de 4 februarie 1951, in comuna Urluieni, judetul Arges. Incepind cu anul 1980 a publicat poezie in diferite reviste ale timpului ("Luceafarul", "SLAST", "Flacara", "Tomis"), debutind editorial cu volumul "In acest lung asediu", ca urmare a concursului organizat de Editura Albatros in anul 1982. Dupa 1989 a devenit ziarist, a fondat un saptaminal, a lucrat la diferite ziare si agentii de presa si poate mai lucreaza si azi, daca nu s-o fi plictist presa de condeiul sau sau condeiul sau sa se fi saturat de legea presei. Cartea in discutie apare la Editura "Maison d'edition AMB" din Bucuresti, este un singur poem de la un capat la altul al cartii, alcatuit in trei nopti de neodihna, care ne pune in palma "rodul unei austere priviri interogatoare asupra lumii ca spectacol", lume care in viziunea poetului eludeaza flagrant rolul prestabilit. Nelinisti metafizice, revolte textualizate, intr-o convergenta spre o "iremediabila mâhnire" a poetului. Cartea este o biografie poetica, o constiinta poetica asumata total, care presupune o stiinta a constructiei menita sa reziste probei timpului. Autorul are un psihism antrenat care se pliaza pe mai multe domenii ale vietii, astfel scrisul fiindu-i o profesie de credinta. El scrie fara mofturi, evita detaliul inevitabil, nu merge pe cararile batatorite ale grandilocventei literare (de aceea nu cade in fariseism poetic), nu se aprinde degeaba, dar nici nu aluneca pe stari poetice propice de a deveni mare arta. Poetul si cititorul stau fata in fata fara a se bucura prea mult, fara a se revolta prea mult. Totul este cu masura, desi este in carte o amaraciune inalta si o sfinta revolta. Cum a reusit acest echilibru? In meta-discursul sau nu poetizeaza nimic prea putin, nimic prea mult. Printr-un fel de osmoza invatam de la poet cum si cind sa ne bucuram, cum si de ce sa iubim cuvintele. "No man's patria" face o politica de expansiune, stabilindu-si frontiere si dincolo de granitele pamintesti ale poetului pe cont propriu, revoltat si nonconformist. Profetul care vine sa ne apere de noi insine scrie versuri care ezita intre formularea neasteptata si cea prozaica, poetul care "s-a ridicat peste abis/Pe o bura de ploaie/Nimerind tocmai in furtuna nisipului" cu care scrie despre patria nimanui cu "vestigii, victorii, premise,/toate de inchiriat", profet alungat cu pietre de legi nescrise ale unui scenariu secret, condamnat la pribegie asemeni lui Ulisse. Nascut in noaptea fintinilor, inchiriat inca tuturor, el porneste singur cu nerabdarea ierbii sub pasi, si oricita scuza ar avea, el, cel plecat, pribeag pe o mare de timp sa insamimteze marea, se va mai inapoia poate, poate vor veni dupa el aurore trase pe roata si ploi. Pamintului i se facuse dor de el, intors profetul desfasa izvoare din noaptea lor cosmica si scoate la lumina metalul cu care-si impodobeste fiicele bune de maritat, pe ele, poemele celui mai lung poem descompus in jocuri de haiku-uri, de reactiuni sufletesti, de interminabile analize psihologice, abstracte, subtile de multe ori in care poetul Stefan Afrimescu colaboreaza cu jurnalistul Dumitru Afrimescu intr-un stil stiintific in care priza poetica si componeta jurnalistica se aglomereaza cu gratie (unele titluri de poeme pot fi titluri de articole de presa), laconismul unor poeme fiind rascumparat prin exuberanta de analiza ce dovedeste virtuozitate poetica in raspicarea mobilurilor adinci, impenetrabile si logice. Desi isi pierduse si glasul pina la capatul cartii, sau ii devenise cel mai trist instrument, el, "cel fugit in exil,/ devenit arca,/ pe care urcase intr-o noapte/pamintul cu viata cu tot/", el, profetul se intoarce la uneltele sale. "Pamintului i se facuse dor de el". S-ar parea ca in poezie, ca si in iubire, poetul se cauta pe sine cu un sex contrar, spunea Lucian Blaga. De aceea poetii si indragostitii vor cauta in veci fara sa gaseasca. Cum orice carte are un sfirsit, poemele lui Stefan Dumitru Afrimescu se termina in "anotimp vag", viata lui reintra in normal. Poate mai scrie sau nu la ziare, poate a pierdut o iubire, a gasit alta, dar ceva a cistigat in mod sigur: a crescut in propria patrie spirituala.